Ca să constat cît de mică e lumea, nu mi-a fost dat să trăiesc experienţa unei întîlniri peste mări şi ţări, din pură întîmplare, cu cine ştie ce coleg de şcoală primară sau amic din copilărie, aşa cum aud că se întîmplă adeseori. E adevărat, m-am întîlnit într-o vacanţă, taman la Dorohoi, cu un fost coleg de facultate care îmi datora o sumă de bani încă din anii â90, cînd împărţeam chiria unei garsoniere prin Berceni, dar atunci nu mi-a fost dat să strig de mirare în faţa minunii de a-l fi întîlnit după atîţia ani şi într-un loc în care nici cu gîndul nu gîndeam să-l văd. Am strigat pur şi simplu după el, făcîndu-l să întoarcă privirea, şi da, recunosc, s-a întîmplat o vrajă, omul a iuţit pasul, dispărînd ca prin minune!
Că lumea e mică şi cu marginile apropiate, mi-a fost dat să constat acum cîteva zile, pe una dintre străduţele înghesuite de lîngă Gara de Nord a Capitalei. E pe acolo, într-o curte îngustă, dar asfaltată, o staţie de plecări/sosiri autocare şi microbuze. Deasupra atîrnă o firmă luminoasă care m-a făcut să pun frînă, răsucindu-mi în minte ideea unei lumi strînse ca o batistă înghesuită în buzunar: plecări Piteşti, Rm. Vîlcea, Craiova, Ploieşti, Spania. Cu acelaşi corp de literă, firesc, la rînd. Spania era ici, colea, după colţ, la o azvîrlitură de băţ. Globalizarea - sau cum Dumnezeu i-o mai fi zicînd - încăpea deodată, fără probleme, pe un metru pătrat de firmă luminoasă, în care se adunau nume de oraşe situate la cîteva sute de kilometri de Bucureşti şi o ţară, Spania, devenită o destinaţie oarecare, la rînd cu Rîmnicu Vîlcea sau Craiova. Brusc, m-a lovit tristeţea. Trebuie să recunosc că Spania a fost multă vreme, pentru mine, un loc de poveste: castele în Spania, echipa ei de fotbal, regele şi regina, ţara lui Don Quijote... Să vezi Spania atîrnînd pe o firmă luminoasă, într-o staţie de microbuze dintre cele care mătură Bucureştiul
