Deşi a trecut destulă vreme de când nu mai sunt reglementate de legislaţia muncii, aşa numitele „contracte de colaborare“ nu-şi găsesc încă locul în economia românească. Unii se feresc de ele în ideea că nu ar fi acceptate de către organele de control, alţii nici nu ştiu în ce măsură le-ar putea folosi. Convenţiile civile de prestări servicii sunt, aşa cum le spune şi numele, „nişte înţelegeri între persoane fizice şi juridice, bazate pe preved

Deşi a trecut destulă vreme de când nu mai sunt reglementate de legislaţia muncii, aşa numitele „contracte de colaborare“ nu-şi găsesc încă locul în economia românească. Unii se feresc de ele în ideea că nu ar fi acceptate de către organele de control, alţii nici nu ştiu în ce măsură le-ar putea folosi.

Convenţiile civile de prestări servicii sunt, aşa cum le spune şi numele, „nişte înţelegeri între persoane fizice şi juridice, bazate pe prevederile Codului civil, care permit celor dintâi să presteze servicii remunerate.

Disputele create în jurul convenţiilor civile au fost generate de faptul că aceste convenţii erau văzute de către organele de control în domeniul muncii ca fiind forma mascată a unui contract de muncă. Drept pentru care, s-a încercat în permanenţă delimitarea lor, prin găsirea acelor criterii pe baza cărora să se poată face diferenţa: când ar trebui să existe un contract de muncă şi când este suficientă o convenţie civilă. Multă vreme aceste criterii aveau în vedere durata contractului, relaţia de subordonare, durata timpului de muncă.

Odată cu ultimele modificări ale Codului muncii, durata timpului de muncă nu mai reprezintă un criteriu de diferenţiere. Durata săptămânii de lucru nu mai este limitată inferior la cele zece ore (echivalentul programului de două ore/zi), aceasta însemnând că se poate încheia un cont