O prejudecată relativ comună face din basme o preocupare destinată, în genere, copiilor; se crede că adulţii nu citesc poveşti, că vârsta şi obiceiurile de lectură fixate de-a lungul timpului te despart de cărţi pe care le-ai fi îndrăgit în copilărie. Nimic mai fals, cum arată un recent roman românesc. Cititorii adulţi de basme reprezintă, de obicei, un public rafinat, cu o practică îndelungată şi substanţială a lecturii, un fel de profesionişti ai cititului - de

O prejudecată relativ comună face din basme o preocupare destinată, în genere, copiilor; se crede că adulţii nu citesc poveşti, că vârsta şi obiceiurile de lectură fixate de-a lungul timpului te despart de cărţi pe care le-ai fi îndrăgit în copilărie. Nimic mai fals, cum arată un recent roman românesc.

Cititorii adulţi de basme reprezintă, de obicei, un public rafinat, cu o practică îndelungată şi substanţială a lecturii, un fel de profesionişti ai cititului - deşi, la rigoare, s-ar putea aduce contraargumentul unui fenomen de masă: seria de romane cu Harry Potter, vândută în peste 300 de milioane de exemplare în întreaga lume şi devorată cu aceeaşi pasiune de copii şi de părinţii lor, indiferent de nivelul de educaţie şi de extracţia lor socială. Atracţia pe care o exercită basmele asupra noastră pare a fi, spun antropologii, un bun comun al speciei umane; gândim, în esenţă, în structuri narative. De altfel, cei mai mulţi ziarişti ştiu deja asta, fie şi fără să şi-o explice, şi de aceea caută în general „povestea“ din spatele unui subiect - cu personaje (pozitive şi negative), motivaţii, o desfăşurare a acţiunii, o înlănţuire de cauze şi de efecte, un substrat semnificativ, un punct culminant şi, în final, un deznodământ. Mari cărţi ale umanităţii sunt, de fapt, poveşti sau alcătuiri de poveşti: „Iliada“, „Odiseea“, chiar şi Biblia - care există şi în versiuni