Propunem un criteriu care, din punctul nostru de vedere, odata acceptat, poate conduce la un relativ compromis al judecatilor. Criteriul decentei. Nu al vinovatiei ca atare, ci al distantei dintre ce ai facut si cit te caiesti.
Problema deconspirarii fostilor membri si colaboratori ai fostei Securitati se complica din nou. Ca si cum nu era suficienta confuzia creata in mintile noastre de cazul Mona Musca, iata, ne-am pricopsit, in urma dezvaluirilor ziarului nostru, cu un dosar si mai complicat.
Academicianul Constantin Balaceanu-Stolnici, o personalitate de o greutate rar intilnita, admite, intr-un final, dupa un ciudat puseu de amnezie, ca a colaborat cu fosta politie politica, in forma calificata. Chiar daca, se pare, nu a semnat si un angajament scris (pina la eventuala proba contrara sa dam credit celor spuse de seniorul liberal), colaborarea sa a fost plenara.
Informari verbale si scrise, nume de cod, servicii contra-cost. Fruntasul PNL, retras de citiva ani din politica activa, inchide practic o lista. Cazurile deconspirate, autodeconspirate sau pur si simplu oficiale se constituie deja intr-un soi de esantion reprezentativ.
Cum ii aranjam insa? Exista un criteriu de judecata a tuturor dosarelor pe care scrie „politism politic“ asupra caruia sa putem cadea majoritar de acord. Pe un fragment de esantion, cel al fostilor tartori ai sistemului, lucrurile par putin mai clare. Pe Plesita si pe Ilie Merce, spre exemplu, pare sa-i desparta doar functia pe care au detinut-o.
Chiar si numai prin ea poti cuantifica oarecum gradul de vinovatie a celor doi, iar din acest punct de vedere, primul e cu siguranta lider. Dar cum ii compari, la celalalt capat, pe o Mona Musca cu Constantin Balaceanu-Stolnici sau pe un Carol Sebastian cu Sorin Antohi? De la dezvinovatire totala pina la condamnare fara apel suma nuantelo
