Anul acesta se implinesc 50 de ani de cand piesa "Cantareata cheala" de Eugen Ionescu este jucata fara intrerupere la Théatre de la Huchette, in Cartierul Latin din inima Parisului. Ea a fost de fapt creata pe 16 mai 1950 de Nicolas Bataille si reluata apoi in 1957 cu un elan care nu s-a mai stins niciodata. Un adevarat fenomen cultural, o performanta demna de Cartea Recordurilor, un fapt unic in istoria teatrului. Acest spectacol a intrat de mult si in circuitul turistic al Parisului. Nu sunt putini cei care vin in Orasul Luminilor cu o lista de cinci sau sase prioritati: sa vada Turnul Eiffel, sa viziteze Luvrul, sa se plimbe pe cheiurile Senei unde "buchinistii" isi insira tarabele cu carti mai noi sau mai vechi, sa savureze parfumul unui cartier precum Montmartre, unde memoria pictorilor impresionisti este inca vie, si sa asiste la o reprezentatie cu "Cantareata cheala" la Teatrul Huchette.
In ce ma priveste, cu 20 de ani in urma, cand am ajuns eu pentru prima data la Paris, piesa lui Ionescu a fost primul punct pe lista "urgentelor". Cum am ajuns in capitala Frantei, imediat ce mi-am depus valiza la un prieten, m-am dus glont la Théatre de la Huchette. Marturisesc ca initial am avut un soc. In primul rand, pentru ca veneam dintr-o tara unde nu existau "teatre de buzunar". In mintea mea un teatru, pentru a-si merita acest nume, trebuia sa fie macar o hardughie mare de trei sute sau patru sute de locuri, cum erau casele de cultura in provincie. Iar la Bucuresti fusesem obisnuit cu dimensiunile teatrelor subventionate de stat si controlate tot de el (pana si Teatrul Mic, la Bucuresti, era unul… mare), in timp ce peisajul teatrelor experimentale imi era total necunoscut, cu exceptia unei sali extrem de originale cum era Teatrul Podul de la Casa Studentilor.
Intrand deci in sala mica de 80 de locuri a Teatrului Huchette, direct din strada, am avut o strang
