Poate ca unii cititori isi mai amintesc frumoasele vremuri ale copilariei noastre pionieresti (pentru uituci sau pentru cei – vai! – prea tineri ca sa aiba asemenea amintiri, exista o excelenta bibliografie: cartea lui Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir, O lume disparuta, sau mai recenta, minunata, Baiuteii a fratilor Florian). Clasa forma un detasament care avea un comandant, detasamentul era impartit in trei grupe (rindurile din clasa), fiecare cu comandantul ei.

Cind lipsea profesorul – motivat, se-ntelege –, comandantul de detasament lua, precum ii cerea numele, comanda, se aseza la catedra si-i scria constiincios in carnetel pe cei vorbareti sau necuviinciosi care, in loc sa stea smirna cu miinile la spate, alergau, tipau si, oroare, se scuipau! La asta era ajutat de comandantii de grupe care patrulau vigilent printre rinduri. Uneori, patrunsi de importanta lor de zbiruleti cu snur, comandantii isi luau rolul foarte in serios si ordonau turbulentilor flotari, genuflexiuni, ma rog, ce vazusera si ei ca ordona mai marii in grad. La limita, se ajungea chiar si la subtirele si castane.

Caliti din scoala, dupa un intermezzo blazat in liceu, fostii pionieri ajungeau in armata. Aici, acumularile cantitative duceau deja la un salt calitativ: incheietorii de plutoane si de grupe (de-ai nostri, din popor) erau de multe ori mai inversunati (Fii zelos!) decit tablagiii sau ofiterii care ne pastoreau. Si aici se scria in carnetel (vezi si nemuritoarea scena a lui Alexandru Bindea din E pericoloso sporgersi, filmul lui Nae Caranfil), dar se si injura, se mai batea, se umilea, totul cu metoda: ma rog, eram deja oameni mari, stiam si sa dam, si sa-ncasam.

Ma amuza foarte tare duelul continuu, pe toate fronturile, dintre noi si bulgari. Nu suportam sa nu fim noi cu un cap mai sus (acum Bucurestiul e mai scump c