Multa vreme, expresia „intelectual de stinga“ a trecut drept un pleonasm: daca erai „intelectual“, erai implicit de stinga. Nimanui nu-i trecea prin cap ideea ciudata de a fi un intelectual de dreapta. Nu se spunea oare (Sartre, cred) ca Franta avea dreapta „cea mai stupida din lume“? intr-adevar, cum sa fii in acelasi timp inteligent si stupid? Acest tip de unitate cu doi termeni vine de departe, ea isi preia legitimitatea morala si cvasifilozofica din antifascismul sartrian (desi Sartre n-a facut mare lucru in materie de rezistenta in timpul razboiului): pe de o parte, fortele revolutionare progresiste, pe de alta, fortele reactionare ale burgheziei, si totul in numele indiscutabil al luptei impotriva lui Hitler si a nazismului.
Acest decupaj ideologic a fost intarit de-a lungul anilor ’60, pina la apoteoza din mai ’68: la lupta impotriva fascismului se adauga refuzul asa-numitei „societati de consum“, a societatii de piata, a globalizarii. Intelectualul de stinga isi exprima oprobriul atit fata de figura demna de dispret a „reactionarului“, cit si fata de cea a „capitalistului“: lucrul era suficient pentru a defini o linie ideologica, in lipsa de altceva. Orice obiectie la aceasta evidenta era pasibila de o severa condamnare, excludea de la dineurile in oras: insemna sa faci jocul dreptei, sa te alaturi taberei odioase a anticomunismului, sa tradezi clasa muncitoare. S-au scris atunci nenumarate articole, opuscule, in sprijinul acestor idei, atit de multe incit ne lipseste energia pentru a le enumera.
Sa spunem in treacat doar ca, in peisajul ideologic caracteristic Frantei in anii ’60-’70, dreapta, care pierdea pe terenul ideilor (nimeni nu-l citea pe Raymond Aron sau pe Tocqueville), reusea totusi sa se revanseze pe acela al literaturii: Mauriac continua sa scrie, se puteau citi un Jean-Louis Curtis, un Jacques Laurent, cu totii roman
