Stăteam la o masă împreună cu alţi doi sau trei colegi scriitori, vremea era frumoasă, iar noi sporovăiam mai de una, mai de alta, cu acea inconştientă lejeritate pe care ţi-o dă Stăteam la o masă împreună cu alţi doi sau trei colegi scriitori, vremea era frumoasă, iar noi sporovăiam mai de una, mai de alta, cu acea inconştientă lejeritate pe care ţi-o dă sentimentul că nimic rău nu ţi se poate întâmpla sau, oricum, nimic mai rău decât se întâmplase deja, ca aparţinător al acelei bresle când utilă, când enervantă, când primejdioasă. A unei părţi a ei, aceea nu tocmai dornică să ridice osanale. La un moment dat, s-a apropiat de masa noastră un coleg din provincie, să-i zicem neutru, adică grijuliu cu cei din jur, în funcţie de felul în care gândeau, căci se ştia cum gândea fiecare, un om mai degrabă simpatic, podgorean, scriitor de proză scurtă cu accente neaoşe şi limbaj regional, în fine, un musafir nu chiar nedorit, oricum nu ne putea scoate din ale noastre, aşa că am continuat să vorbim şi după ce s-a aşezat, poftit sau nu, nu-mi aduc aminte. Scena asta era de fapt una comună şi probabil că aş fi uitat-o dacă domnul cu pricina nu ne-ar fi zis la un moment dat, când s-a aşternut un moment de linişte, cu voce tremurând de emoţie: "Ieri am băut un vin de-al Preşedintelui!" Propoziţia asta simplă avea ceva pios, un amestec de mândrie, timiditate şi evlavie, ca şi când ceva nemaipomenit îi rezervase destinul, ca şi când faptul ăsta avea conotaţii cosmice, ca şi când i se schimbase viaţa odată cu paharul sau paharele băute cu o zi înainte. Am rămas cu toţii uşor deconcertaţi, aşa că nici măcar n-am întrebat dacă era şi Preşedintele de faţă sau doar vinul era al acestuia şi careva îi dăduse, prin bunăvoinţă, nepreţuita agheazmă. "Ei, şi?", a zis un tânăr prozator care simţea nevoia unei explicaţii la extazul care-l cuprinsese pe norocosul amic. Norocosul care băuse "un