La un moment dat, nu de mult, le luaseram politicienilor libertatea de a mai face ce vor. Esecurile politice repetate ale acestora de dupa ’89 i-au facut sa nu mai aiba caderea de a propune ei proiecte politice si i-am (ori s-au) incorsetat cu proiectul politic european. A fost bine asa. Ei, care mai de care, incercau sa-si adjudece false merite iar noi ne multumeam ca tara se inscrisese pe o traiectorie a normalitatii si ne faceam ca nu vedem ca nu sintem in stare, ca popor, sa producem o elita politica responsabila. Am intrat in Uniunea Europeana si totul parea in regula.
Abia asteptam sa ne indreptam catre o existenta tihnita, in care fiecare dintre noi sa fie preocupat de cariera lui, de afacerea lui, de pensia lui. Dintr-o data, m-am simtit smuls din biroul meu si aruncat intr-o atmosfera aproape similara cu cea pe care o traiam la mitingurile Conventiei prin ’96! Mitingul spontan de la Universitate imi readucea amintirile dulci ale studentiei, dar si sentimentele de neputinta ale acelorasi ani. Da, eram acolo, la fel ca si atunci. Dar ceva nu mai era la locul lui. Eu, prietenii mei, veniti si ei poate din curiozitate la Universitate, ideea unui miting spontan in primavara lui 2007, in calitate de cetatean al UE, ei bine, toate, toate acestea nu aveau cum sa fie la locul lor. Ceva se pare ca nu a mers bine!
Tot zilele trecute, ma uitam la saracii ucraineni cum se zbat pe strazi, prinsi intr-un clivaj categoric, cu optiuni diametral opuse intre comunistii pro rusi cu fata la trecut si o mina de reformatori cu fata la Europa. Prin natura sa, un astfel de clivaj, in care este prinsa intreaga societate, reclama miscari de strada, demonstratii si contra-demonstratii, toate acestea pe fondul unei crize politice cronice. Si care ar fi legatura? Ce avea Romania de acum doua saptamini, o luna, cu Ucraina? Atunci nu parea ca ar avea mai nimic. Acum are
