În vremurile în care viaţa era alb-negru şi portocalele- trufandale, stăteam, copil de nouă ani fiind, şi îl pândeam să apară la chioşcul de ziare din colţ. Era pata mea de culoare lucioasă, sursa mea de fantezii. Îl pândeam folosindu-mi arsenalul de zâmbete inocente pentru a intra în graţiile vânzătoarei de Scânteia. Nu era niciodată expus la tarabă. Venea de obicei sâmbătă dimineaţă, când cei mari făceau munci voluntare pentru partid, iar noi, cei mici, studiam între 9 şi 10 lucrul manual. Atunci prindeam curaj şi mă avântam spre el, alergând cum nu am alergat mai târziu după nici o femeie. Uneori, aveam noroc şi puteam să-l admir în uimitoarea lui folie de plastic. Odată ce pusesem mâna pe el, intram într-o categorie superioară. Chiar şi golanii cartierului încetau să mă mai prigonească. Eram unul dintre puţinii aleşi, unul dintre puţinii care reuşiseră să cumpere un Pif.
Alienat de neobrăzarea ultimelor evenimente, am hotărât să fac o incursiune în copilăria cea mai veche. Cum vinul se înnobilează sub mâna timpului, tot aşa creşte şi farmecul copilăriei odată cu trecerea vieţii. Am pornit-o aşadar prin primăvară, ca în vremurile alb-negru, în căutarea unui bătrân Pif. Anticariate nu mai avem demult în oraş, căci anticariatele nu prea dau bine într-o lume color. Prietenii, vechi pasionaţi ai aventurilor lui Rahan, muncesc astăzi şi sâmbăta, muncă „voluntară“ pentru o maşină ca în benzile desenate din trecut. Asta nu le mai lasă timp pentru a-şi construi amintiri, cu atât mai puţin pentru a le explora pe cele deja aproape uitate. Pruncii lor, aflaţi la vârsta primelor vise, sunt prinşi într-o închisoare de sticlă cu doi pereţi. Unul e ecranul televizorului, celălalt - monitorul computerului. Loc de ferestre spre şopârlele şi lăcustele din iarbă nu mai rămâne.
Paşii m-au dus spre vechea tarabă de ziare. O tarabă plină acum cu reviste străine de lumea de ce