Şcoala de vară de la Sighet
Mă număr printre oamenii cărora nu le e indiferent ce se va întâmpla după moartea lor. Ori de câte ori întâlnesc un tânăr, îl privesc atent, încercând să înţeleg ce e în mintea lui, ce fel de ţară va face din România. De multe ori mă îngrozesc. Formarea tinerilor este lăsată azi, în mare măsură, la voia întâmplării. Numeroşi părinţi sunt atât de incompetenţi ca părinţi, încât ar trebui să li se retragă această calitate. Iar unii dintre profesori sunt blazaţi şi nu îşi fac cu adevărat datoria, doar simulează munca de educaţie.
Şi totuşi, nu e totul pierdut. Există încă în România ceea ce s-ar putea numi focare de conştiinţă, care au, din punctul meu de vedere, mai mare importanţă pentru emanciparea societăţii româneşti decât toate concentrările de capital de după 1989. Un punct luminos pe săraca hartă a educaţiei îl constituie Şcoala de vară de la Sighet, organizată pe lângă Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.
Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei - recapitulez pentru cititorii care nu au informaţiile la îndemână, ca şi pentru tinerii care au devenit de curând cititori ai României literare - este primul din seria muzeelor de acest gen deschise în ţările Europei Centrale şi de Est. Cunoscuta poetă Ana Blandiana este cea care a propus proiectul Consiliului Europei, în ianuarie 1993. Consiliul Europei l-a luat sub egida sa şi, câţiva ani mai târziu, l-a inclus între primele trei locuri ale memoriei continentului, alături de Memorialul de la Auschwitz şi de Memorialul Păcii din Franţa.
În 1997, Parlamentul României l-a declarat "ansamblu de interes naţional". Găzduind prestigioase întâlniri internaţionale şi fiind destinaţia a numeroase călătorii de studii, memorialul a devenit o instituţie de referinţă a cercetării problematicii regimurilor comuniste europene. Printre cercetători
