Critica a remarcat apetitul şi debitul verbal al personajelor din F şi din celelalte romane ale ciclului început în 1969 (Cei doi din dreptul ţebei, 1973, Vânătoarea regală, 1973, O bere pentru calul meu, 1974, Împăratul norilor, 1976, Ploile de dincolo de vreme, 1976). Umoarea schimbătoare a eroilor, modificările bruşte ale dispoziţiei lor sau amestecul bizar al unor stări contradictorii plutesc pe o mare de vorbe, lungind dialogurile până la a le desfiinţa. De unde vine această logoree a sătenilor din Pătârlagele, de ce vorbesc ei cu atâta poftă? Fiindcă este tot ce le-a mai rămas de făcut. Vorbăria merge bine împreună cu beţia, fiind, amândouă, supapele prin care oamenii continuă să respire. Prin eforturile lui Ică şi Celce (înfricoşătorul tata socru, cu două neveste şi un ochi de sticlă, respectiv matahala de ginere care conduce cooperativa şi e veşnic nesătul), satul s-a numărat printre primele din regiune în care colectivizarea s-a încheiat cu succes. "Chiaburii" au fost deposedaţi de avutul lor (pământ, cai, vaci, oi, car, plug, "grapa şi toate secerile şi sapele"), cedând presiunilor insuportabile ale factorilor de răspundere. Astfel că, în prezentul naraţiunii din Boul şi vaca (capitolul cu majusculă al cărţii), ei nu mai au altceva de făcut decât să vorbească întruna, să trăncănească, să se certe şi să se îmbete: cu alcool şi cu propriile cuvinte. Suntem la câţiva ani de la cumplitele întâmplări care au îndoliat mai multe familii şi revin, acum, recompuse din frânturi disparate, în discuţiile personajelor. Raportul de forţe iniţial s-a modificat: nu în sensul că fostele victime ocupă vreo funcţie importantă pe scena satului, ci în acela că foştii călăi s-au văzut pedepsiţi de o forţă transcendentă împlinind ceea ce oamenii bicisnici n-au fost în stare. Dacă Maria, mama atât de lovită, are o aură de martiră şi este vegheată de tot satul, Dimie, pândarul conş