Cedările de ordin etic ale adevăraţilor scriitori, victime ale istoriei pe care au trăit-o, mi se par pe cît de triste, pe atît de interesante: rareori ele sunt anodine. Deoarece nu trec niciodată neobservate, asemenea cedări cuprind o lecţie profitabilă în eternitate.
Cînd încerci să defineşti un mare poet doar citînd copios din capodoperele sale şi comentîndu-le extatic, întreprinzi o operaţiune relativ comună, cu iz didactic. Este oare ea şi convingătoare? îi convinge pe cei deja convinşi, lăsîndu-i pe ceilalţi în funciara lor indiferenţă. Dar dacă ai încerca să descifrezi măreţia unui poet prin eşecurile sale? Lucrurile devin, probabil, mai interesante, iar persoane pînă atunci indiferente ciulesc urechile. La acest capitol, exemplul lui Ion Barbu conţine, paradoxal, regula şi excepţia. Excepţie - pentru că, poet de primă mărime, el a spus în tinereţe ceea ce a avut de spus, într-un mic volum de nici o sută de pagini, prin care a marcat cu sigiliu definitiv literatura română. Excepţie - şi pentru că, atunci cînd majoritatea scriitorilor români au pactizat interesat cu puterea comunistă recent instalată, compromiţîndu-se prin declaraţii şi prin scrieri de circumstanţă, Ion Barbu a ştiut să reziste şi, retras în propria-i demnitate, a tăcut elocvent pînă la sfîrşitul vieţii. Cîţi au mai făcut-o în România?
Regula - ilustrată de acelaşi Ion Barbu - cuprinde, din păcate, şi o excepţie: la îndemnul prietenului său Al. Rosetti, care a căutat (fără succes! să-l atragă pe poet de partea noului regim, Ion Barbu a comis un fel de semi-cedare, scriind o singură (subliniez, o singură!) poezie interpretabilă drept pro-comunistă, şi anume Bălcescu trăind. După acest faux pas, schiţat la începutul anului 1948, Ion Barbu, spre onoarea lui, n-a mai recidivat însă niciodată şi şi-a păstrat pînă la capăt ţinuta demnă.
împins să compună o poezie de celebrare a
