O problemă capitală a poeziei religioase este cea a comunicării. Pe de-o parte ea se bizuie pe o asemenea adîncire a fiinţei încît punţile curente spre lume sînt aparent suspendate, pe de alta, în calitatea estetică spre care aspiră, se cuvine a se deschide către fenomenologia mundanului, a face uz de materia acestuia. Marea ei abstractizare (un egotism sublim) ameninţă concreteţea obligatorie a limbajului ce-i dă trup şi-n care se află sămînţa unei dăruiri specifice, vizînd o infinitate a recepţiei. "Unindu-se moral în rugăciunea adevărată cu Dumnezeu, scrie Vladimir Soloviov, omul nu se uneşte cu El doar pe sine însuşi, ci îi uneşte cu El şi pe ceilalţi; el devine un inel de legătură între Dumnezeu şi creaţie, între lumea divină şi cea naturală". Tocmai această faţă divino-umană a creaţiei poetice, oarecum similară cu cea a rugăciunii, reprezentînd un simbol transcendent dar posedînd şi trăsături palpabile, individualizatoare, e nu o dată neglijată în producţii care fie că sînt prea inundate de lumina transverbală aşa încît nu depăşesc o monotonie imnografică, fie că fac uz de o expresie irelevantă, lovită de banalitate. Autenticul poet religios se cuvine a fi... poet pur şi simplu. Putînd fi un admirabil exemplar de homo religiosus, dacă nu dispune de imanenţa harului poetic, riscă a eşua în tentaţia sa de-a se înfăţişa semenilor ca atare. Paul Aretzu, aşa cum am mai afirmat, e unul din puţinii poeţi ai literelor indigene care au izbutit acestă, să zicem aşa, alchimică operaţie de transmutare a valorii religioase într-o valoare estetică validă. Operaţie ce îngăduie credinţei a se întrupa, a nu rămîne lumina intransmisibilă, captivă sieşi.

Două sînt registrele pe care le mînuieşte poetul. Cel dintîi e limbajul simililiturgic, uleios şi bine mirositor, bizuit pe verbe, sintagme, imagini şi tonalităţi iudeo-bizantine, avîndu-şi sursa atît în textele vetero cît