Trăind în atmosfera mefitică a politicii române, mi-am propus să iau o gură de aer proaspăt, britanic, cu filmul lui Stephen Frears, Regina, film în care Hellen Miren în rolul reginei Elisabeta a II-a a primit un Glob de Aur şi un Oscar pentru Cea mai bună actriţă într-un rol principal. Filmul a cîştigat un Glob de Aur şi la categoria Cel mai bun film - Dramă. Aparent, intriga este cum nu se poate mai simplă, moartea inopinată a prinţesei Diana, Lady Di, cum a fost alintată de presă, într-un accident de maşină, alături de prietenul Mohhamad al Fayad, accident care a stîrnit numeroase controverse la vremea sa, privitoare la implicarea casei regale şi a serviciilor secrete în lichidarea unei probleme de imagine, generează un întreg curent de opinie favorabil prinţesei. Regina refuză să-şi aducă omagiile la funeraliile acesteia, însă tensiunea creşte constant şi ameninţă să pună casa regală într-o situaţie fără precedent, aceea de a-i fi retrasă încrederea din partea populaţiei, care doreşte ca regina să ia parte la funeralii. Regina este însă o persoană ale cărei principii rezistă unui spectacol populist. Proaspătul prim-ministru, Tony Blair (Michael Sheen), reuşeşte s-o convingă să ofere mulţimii satisfacţia pe care o doreşte, chiar dacă ştie prea bine că acest lucru reprezintă o încălcare a demnităţii reginei şi a rangului său. În cele din urmă, poporul are ceea ce şi-a dorit, o manifestare a compasiunii faţă de pierderea celei care a primit numele de Prinţesă a Poporului, - formularea inspirată îi aparţine lui Tony Blair ? -, iar prim-ministrul repurtează o primă victorie, înţelegînd raţiunea şi greutatea gestului făcut de regină. Aparent, ca şi în piesa lui Shakespeare: Mult zgomot pentru nimic. Cu toate acestea, regizorul face istoria unui caracter pe durata a şapte zile, înfăţişînd deopotrivă regina şi omul, autoritatea care reprezintă Marea Britanie şi o femeie