Orice s-ar spune, majoritatea jurnalelor au ceva contrafacut, cu atat mai suparator cu cat ele pledeaza mai insistent pentru sinceritate. De obicei, diaristul se profileaza bombastic in spatiul securizant al paginilor sale, atribuindu-si merite inexistente si interpretand trecutul biografic dupa cum ii convine. Pe o treapta mai inalta de subtilitate stau "masochistii", cei care se ponegresc sub privirea lacoma a cititorului, facandu-l pe acesta captiv al unei placeri vinovate.
Nimic din aceste jocuri scripturale cu falsa adresa nu transpare din filele de Jurnal* scrise de Sorin Stoica si editate dupa moartea tanarului autor. Acest prim volum postum, subtire tipografic, reuneste notatii, articole, mesaje pe care Sorin Stoica le-a trimis prin posta electronica unor prieteni, in ultimele luni ale vietii sale (mai-decembrie 2005). Exista deci mai multi destinatari, ca si cum scriitorul ar fi vrut sa nu ramana cu totul singur inainte de sfarsit. In alte creatii de gen, descoperim cu usurinta un salt al autorului pe deasupra cercului - si epocii - contemporanilor nerecunoscatori, pentru a face jonctiunea cu cititorii din viitor. Aici, acest tip de proiectie a unui public virtual nu are motive sa apara.
Avizat asupra diferitelor retorici justificatoare si strategii narative, Sorin Stoica a mizat, in proza lui, pe o recuperare a firescului. El efectueaza, practic, cu fiecare carte o intoarcere la realism, cu captarea unor voci de personaje si a unor istorii pe care acestea le traverseaza. Daca realitatea inconjuratoare pare usor de vazut si de batut cu pasul, translarea ei in fictiune presupune un adevarat arsenal de tehnici compozitionale. Toate sunt deprinse de tanarul scriitor pe bancile unei anumite scoli de proza: cea a generatiei '80, minus ramura textualista.
Jurnalul ofera cateva fragmente revelatoare asupra modului in care un prozator dej
