Cunoaşterea a încetat să mai fie atributul unui singur om. Ba mai mult, a încetat să fie acea îndeletnicire teoretică din care cîţiva singuratici sclipitori, înclinaţi spre reflecţia contem­pla­tivă, îşi făceau odinioară un titlu de glorie. Vremea cînd un solitar de geniu, printr-o intui­ţie rari­simă, descoperea un amănunt ce dă­dea omenirii o nouă optică asupra lumii a luat sfîrşit. Azi cunoaşterea înseamnă muncă în echipă sau, cel mai adesea, angrenaje instituţionale. Şi, întîi de toate, înseamnă muncă de teren, întîlnire faţă către faţă cu obiectul de cunoscut, cercetare in vivo de-a lungul mai multor ani de observaţii. În privinţa aceasta, un singur creier nu mai poate aproape nimic, decît cel mult să reia căi deja bătătorite. Spulberarea aurei romantice ce a înconjurat atîta timp actul cunoaşterii se regăseşte în luciditatea pragmatică cu care americanii ştiu astăzi să privească realitatea. O descriu fără candori preconcepute şi fără ambiţia de a dovedi că au avut dreptate mai înainte chiar de a o cerceta. Şi au ajuns la o asemenea minuţie cognitivă că tot ce înseamnă astăzi progres ştiinţific se face pe baza unei experienţe din care a fost stoarsă şi ultima picătură de subiectivism. Şi astfel, ideea că în cunoaştere va persista mereu o urmă de subiectivitate provenită din conştiinţa omenească poate fi pusă fără remuşcări la cutia cu vechituri: pînă şi termenul de "conştiinţă" începe să fie scos din circuit, fiind tot mai des privit ca ultimul refugiu pe care îl au la îndemînă cei care se încăpăţînează să vadă în om o fiinţă înzestrată cu spirit. Şi astfel, ca etapă finală a unei degradări continue şi implacabile, "conştiinţa" e ultimul avatar de care spiritul divin, înainte de a muri de tot, mai poate astăzi să aibă parte. De acum încolo vom deveni neurologi: vom vorbi tot mai des de hormoni, emoţii şi neurotransmiţători, renunţînd complet, ca la nişte zdrenţe