In satul meu din Gorj isi facea veacul un batranel caruia noi, copiii, ii spuneam nea Vasilica. Pe ulita se vorbea in soapta: fereste-te de el, ca dai de belea! In jurul lui plutea o confuzie apasatoare, pe care niste tanci nu o puteau patrunde.
Prin colbul ulitei se mai auzea cate-un cuvant care ne facea sa tresarim - Militie, Securitate, te aresteaza -, dar nimeni nu putea duce lamuririle pana la capat.
Si, in fond, nici nu prea ne interesa: noi oricum eram cu gandul la scaldat, la pescuit cu mainile goale ori cu „varsoage” de nuiele, la jungla zavoaielor, la racoarea padurii patriarhale.
De nea Vasilica nu scapam insa nici in evadarile noastre dincolo de granitele satului: ne urmarea ca o stafie si cand sterpeleam porumbi laptosi din tarlaua CAP ca sa-i coacem in spuza pe malul apei, si cand coboram de pe deal cu rucsacul plin de fructe, struguri sau ciuperci.
Cu pandarul ori cu padurarul ne mai intelegeam - in fond, luam de pe pamanturile pe care bunicii se incapatanau sa spuna ca-s ale lor, nu ale „hotilor de la CAP” -, dar cand il vedeam pe nea Vasilica inghetam: am dat de dracu’!
Vremea a trecut, noi - tancii - am mai crescut, iar nea Vasilica s-a stafidit de tot in vesnica lui vanatoare de „banditi”. Si a venit Revolutia. Cateva zile n-a fost vazut la fata. O fi bolnav!?, se auzeau susoteli pe ulita. Dar, nu: a reaparut in trocul carutei, tinand calul de haturi. In cateva zile imbatranise cat in zece ani.
Tinea capul jos - de frica?, de rusine? -, evitand intersectari neplacute. Privirea lui vicleana, cu care te electrocuta din spatele ochelarilor cu rama subtire, se topise in spaimele schimbarii. Se plimba cu caruta de colo-colo, bucuros ca-ti poate scurta drumul la padure sau la moara.
Singura lui menire parea sa fie aceea de a incerca sa-si spele pacatele unei vieti intunecat
