Doljean de Melineşti, Vasile Ştefan a urcat la stână, la munte, acum 15 ani. Astăzi este un bărbat împlinit: are 60 de oi, casă şi chef de însurătoare!
Stă împietrit, ca un trunchi strâmb în mijlocul câmpiei. Cu pieptul sprijinit în bâta de corn, cu ţolul de lână agăţat de umăr şi pana de la pălărie mirosind văzduhul, pare că de-acolo s-a plămădit - din neclintirea naturii. Un zumzăit surd dă semn de viaţă: lipit de ureche, aparatul de radio - un „Internaţional“ obosit - anunţă sec ultimele ştiri.
„D-apoi îmi mai omor şi eu timpu' cu politica asta. Iar când mă plictisesc, dau pe muzică populară“, rosteşte moale ciobanul, rotunjind vorbele ca pe bulgărele de brânză. „Că aci, în câmp, nu prea ai ce face. Te ţii după oi ş-atât“.
Ridică bâta să alunge o muscă şi se propteşte la loc. În jur, presărate în iarbă, oile pasc liniştit. Numai când se depărtează mai mult, ciobanul se deşteaptă din amorţeală şi le urmează, fără zor.
Tinereţe odihnită
Vasile Ştefan e cioban de vreo 15 ani. Adică de când a terminat cele zece clase de mecanică agricolă, la Bălceşti. Pe care, zice el acum, le-a cam făcut de pomană. Lui oricum nu-i plăcea meseria. Voia altceva - nici prea greu, nici nimic. Numai să câştige ceva bănişori. Aşa a găsit Vasile cea mai lesne profesie din lume: păstoritul.
„Să te scoli dimineaţa la cinci nu e cine ştie ce, dacă eşti odihnit. Încălzesc mâncarea, îmbuc ceva, mulg oile şi plec. Până seara mă plimb pe unde e iarba mai deasă. Când găsesc niţică umbră, pun ţolul jos şi mă întind. Cu muzica la ureche, mai trag un pui de somn, mai mănânc ce am în traistă... N-am de ce mă teme - câinii stau de pază, eu mă odihnesc. Seara le adun şi mă întorc la stână. Treabă nu mai am decât să mănânc şi să mă culc. Se ocupă ceilalţi doi ciobani de muls şi de legatul brânzei...“.
Deşi de loc e din Melineştiul de Dolj, Vasile e ciob
