Revenind de curînd dintr-o excursie teatrală, ne întîlnim, în trenul Intercity Cluj-Bucureşti, eu şi persoanele împreună cu care bătusem drumul în sens invers, cu un mare actor român, vedetă foarte populară a scenei şi (în ultima vreme, aproape exclusiv) a ecranului, interlocutor plin de farmec, povestitor fascinant şi... apicultor pasionat. Descoperisem această preocupare neobişnuită din "viaţa şi activitatea" artistului acum vreo patru ani, cînd, într-o noapte de festival în provincie, stătusem mai bine de două ore cu gura şi urechile căscate, ascultînd istorii despre albine, despre obiceiurile, pasiunile şi fobiile lor şi, fireşte, despre minunile culinare şi curative pe care le produc aceste creaturi extraordinare. Nu erau nişte litanii incontinente şi nici nişte povestioare banale, menite să umple golurile de conversaţie; erau adevărate epopei în miniatură, adevărate saga liliputane ramificîndu-se în detalii tehnice, poetice sau dramatice, crude sau hazlii - şi adevărate bucăţi (şi bucate) literare născute spontan. Autorul ar trebui să le pună pe hîrtie; se simte că îi izvorăsc direct din suflet. În plus, am bănuiala că vieţuirea printre albine îl ajută să suporte vieţuirea printre oameni. Pentru plăcerea proprie - dar şi spre a capta pentru cauza comună (care? ei, care!) bunăvoinţa tovarăşilor de drum -, l-am provocat, cu o întrebare aruncată ca şi întîmplător, la un recital pe teme apiculturale. Şi...
Şi am aflat (din nou) că: - albinele au o organizare comunitară (politică, s-ar putea spune) precisă şi fixă, în care rolurile "sociale" sînt clar împărţite - lucrătoare, trîntori, matcă - şi cu sfinţenie respectate; - în absenţa prea îndelungată a mătcii (pe care o "instituie", prin anumite procedee, stuparul, dar care trebuie să fie acceptată de către întreaga populaţie interesată), albinele din "familia" respectivă o iau razna, transformîndu-se în c
