M-am mirat: ce cauta Basescu la mitingul lui Liiceanu? Cine crede ca a fost invers n-are decit sa consulte starea de evolutie temerara a romanilor.
Statistica la zi spune ca, dupa o lunga robie lirica, iesim din versuri, din deprinderea de a lua forma istoriei si de a curge la vale, ca o zicatoare resemnata. Nu mai constatam. Am inceput sa contam. Aceasta stare de participare si discernamint reprezinta un fapt colectiv neobisnuit. Lumea romaneasca uitase sa dea raspunsuri clare. Se codea, se temea, nu se mai pricepea la ce vrea.
Acest talent urias de a nimici viitorul s-a intemeiat pe o multime de mutenii si pe un singur si mare fel de a nu gindi. Da si nu alunecasera in pintecele intunecos al lui de ce nu? Frica de gindire a romanilor a fost indesata de dictaturi si inlesnita de democratia pe plasma ce i-a urmat. Noua istorie ameninta sa se incheie, dupa o datina umeda, cu inca un tur de lehamite.
N-a fost asa din pricini care tin de gindire, de reaparitia ei clara si realista. Acesta e mitingul asezat pe umerii lui Liiceanu si aceasta e adunarea la care Basescu stie sa se faca inteles.
Inainte de orice, Gabriel Liiceanu a avut curajul sa devina practic. Practic si ferm, asa cum o cer cele doua mari feluri de a fi autentic: gindirea filosofica si bunul-simt interesat ale cetatenilor liberi. Alaturi de alte culturi si societati pitite in spatele ezitarii, am confundat indelung ideile si filosofia cu o stare de nepasare ermetica si lasa.
Cu o scutire de armata care trimite pe front plebea si comenteaza, de acasa, dezgustata, sudoarea inutila a trupei. Era un fals. Gindirea pe care Gabriel Liiceanu a readus-o la viata, in vazul lumii, e cu totul alt sport. Cei care au intemeiat-o, grecii vechimii, detestau lenea, timpii de ragaz fantasmatic si gratuitatea. Grecii aveau treaba.
Gindeau ca niste smech
