În Japonia e o boală frecventă, undeva între ciroză şi durere de cap. La noi, e primul caz. Şi mă refer aici la moartea prin muncă, relatată săptămîna asta de presă. Ştiţi povestea: o angajată de la o multinaţională de servicii financiare a fost găsită în casă, după trei săptămîni de tras la galere pentru un proiect. Slăbise şapte kilograme. Un mail vechi de un an al aceleiaşi femei descria o companie cu multă muncă distribuită pe oameni puţini. Poveste veche: capitalismul costurilor mici se întîlneşte cu penuria de oameni calificaţi. Aici, în România, mereu suprinzătoare.

Adevărul e că ne aşteptăm la multe alte lucruri incredibile, imposibil de obţinut în ţări mai liniştite. Ne aşteptăm la puciul transmis în pauza meciului, la sticla de bere de 10 litri cu rotile şi la coniacul "Viorel" care te înjură de pe raft că n-are bani de reclamă. Ne aşteptăm la gunoiul care se aruncă singur din coş pe stradă, că nu suportă curăţenia, la popa care face vrăji şi la vraciul care face Facultatea de Teologie. Ne aşteptăm la Băsescu, oarecum la Becali şi aproape deloc (dar, totuşi!) la Stolnici. Însă nu ne aşteptăm ca unul dintre noi, urmaş al dacilor liberi şi hoţi din provinciile romane, să moară de muncă.

Cum naiba s-a întîmplat aşa ceva? Şi ce-au păzit genele noastre, tradiţiile, prietenii şi firmele de avocatură? Ce ne-au făcut multinaţionalii ăştia de-am ajuns să tragem pentru ei de ziua-lumină de altădată a agricultorului, pînă am făcut din ea ditamai cearşaful de 20 de ore la lumina monitorului? Cu ce ne-au momit şi mai ales cu ce ne păstrează?

E de rîs, dar nu le trebuie mai mult de cîteva cuvinte. Nu bani, nu maşină, nu telefon scump sau vacanţă plătită de firmă. Ajung vorbele magice şef de proiect, director de dezvoltare, manager regional, mare grangur peste EMEA, partener. Fata care a murit visa şi ea la asta. Şi n-a plecat la muncă mai puţină pe