Nu mă pot abţine să nu mai povestesc cîte ceva despre oamenii şi locurile întîlnite prin drumeţiile mele provinciale. Cu riscul de a suna ca un manual de română de clasa a cincea, afirm, încă o dată, că România pitorească e aproape fără sfîrşit şi inepuizabilă ca subiect de poveşti.

Nu ştiu de ce, în multe din locurile vizitate, preoţii ortodocşi cu care stau de vorbă, ce ar trebui să fie un soi de înţelepţi ai locului, conform şabloanelor încetăţenite pînă şi în mintea unui reporter, nu se mai ridică la înălţimea acestei imagini idilico-literare. Probabil că prejudecata în sine e de vină: aşteptările sînt prea mari, iar respectul pentru religie nu trebuie, neapărat, prelungit şi asupra slujitorilor ei. La Zizin, dacă îmi aduc bine aminte, părintele local era cam abţiguit şi, ca atare, nu doar vorbă lungă, ci prea radical, înclinat spre teorii extreme de dreapta. În Bîrsana, un sat din Maramureş, preotul era cu mintea perfect limpede, discursul său era coerent, dar, cumva, tot pe linia dacă nu naţionalistă, măcar convins tradiţionalistă: tot ce era nou nu era bun. Desigur că, în contextul general al schimbărilor "artistice" din comună, avea dreptate, pentru că nici porţile maramureşene, nici folclorul local nu mai erau ce-au fost odată. Dar, cumva, atitudinea lui, corectă în speţă, era prea nepermisivă şi limitată.

Părintele ortodox din una dintre comunele teleormănene vizitate s-a dovedit, şi el, cel puţin, "o figură". Aproape de Paşte fiind, şi preoteasa plecată la o înmormîntare, acesta, singur în gospodărie, părea şi el uşor învăluit în aburii unui vin bisericesc cît se poate de natural, proaspăt primit, din care, de altfel, ne-a servit şi pe noi, oaspeţii. Apoi, deşi l-am întrebat una, sfinţia sa a preferat să conducă firul poveştii spre durerile sale, în mare, două: proasta remunerare a slujitorilor Bisericii şi înmulţirea nu doar a celorlalte