Peste câţiva ani ne vom aminti, poate uşor amuzaţi, de furtunile politice Cine crede că dorinţa noastră, moştenită din străbuni, "să moară capra vecinului", s-a topit, cumva, în Peste câţiva ani ne vom aminti, poate uşor amuzaţi, de furtunile politice Cine crede că dorinţa noastră, moştenită din străbuni, "să moară capra vecinului", s-a topit, cumva, în neant, pe la începutul anilor "90, înseamnă că a plecat mult timp de pe aici, de printre noi. Nu. Nici vorbă. Insuccesul celor pe care nu-i suferim este cel mai bun balsam pentru rana propriilor noastre ratări. Destine mici, ambiţii aşijderea, satisfacţii pe măsură. Haideţi să vorbim despre politică şi să recunoaştem cu sinceritate: câţi dintre noi n-au mustăcit, n-au zâmbit a râdere atunci când liderii Europei îl tratau cu dispreţ pe ex-comunistul Iliescu? Europenii sancţionau lozinca "Nu ne vindem ţara", sancţionau mineriadele, sancţionau călcarea în picioare a spiritului democraţiei. Toate acestea erau reale. Un singur lucru nu era la locul lui: bucuria noastră. Să mergem mai departe. Şi să ne amintim reacţia conducătorilor PDSR - PSD-ul de azi - la semieşecul înregistrat de România la summitul NATO de la Madrid, din 1997. Nu am reuşit atunci accederea în Alianţă. Am primit doar promisiunea că vom fi sigur admişi la viitoarea extindere - ceea ce avea să se şi întâmple. Dar vă mai amintiţi cum a fost atunci, în 1997, la PDSR? Şampanie, confetti, aplauze! Venind mai aproape de zilele noastre, merită să ne întrebăm dacă vizita preşedintelui american George Bush jr din noiembrie 2002, imediat după summitul NATO de la Praga, care a consfinţit aderarea României, a fost primită de toţi cu bucurie. Oare or fi fost chiar puţini aceia care l-or fi înjurat în gând pe Iliescu, criptocomunistul aflat în centrul atenţiei în momentul atingerii unui mare obiectiv naţional? Tot aşa şi cu povestea summitului NATO din 2008. Adus