Militarii americani, alături de forţele de ordine irakiene, construiesc în nordul Bagdadului, pe malul estic al Tigrului, un zid menit să separe comunitatea sunnită din suburbia Adhamiyah de vasta comunitate şiită care o înconjoară. Doar o stradă desparte pe sunniţi de şiiţi în această suburbie a Bgdadului şi, ca să detoneze o bombă în cartierul vrăjmaş, teroristul nu are decît să traverseze. Şi asta se întîmplă sîngeros de des. Aici au loc frecvent atacuri cu bombă în care fiecare dintre cele două comunităţi religioase sînt antrenate ca într-o spirală fără sfîrşit. Zidul va fi înalt cam de 4 metri şi lung de aproape 6 kilometri. Această construcţie face parte din planul de securizare a Bagdadului, practic ultima şansă a preşedintelui Bush de a mai întoarce în favoarea sa ceva ce, pentru cei mai mulţi dintre liderii politici şi dintre comentatori, este deja ireversibil - şi anume falimentul politicii administraţiei sale în Irak.

Zidurile dau fiori. Prima reacţie cînd afli că undeva în lume se construieşte un zid menit să separe oameni, să oprească accesul unora către ceilalţi, este şi cea de bun-simţ. Spui, axiomatic, că niciodată un zid nu a rezolvat o problemă şi te revolţi puţin. Cel mai recent experiment al lumii mele în această materie este, poate, şi cel mai celebru zid al secolului al XX-lea: Zidul Berlinului. Încărcat de o copleşitoare simbolistică geo-strategică, politică, filozofică şi, mai ales, umană, acest zid, construit anume ca să izoleze cetăţeanul Estului comunizat de Vestul liber, a căzut atunci cînd regimul care l-a construit s-a prăbuşit, la rîndu-i. Pentru unul ca mine, deci, un zid de separaţie e ca o rană adîncă şi rece. Iar lumea de astăzi e plină de asemenea răni.

Pe la ştiri, mai avem, din cînd în cînd, veşti despre zidul construit de cabinetul Sharon acum vreo 4-5 ani, pentru a separa Teritoriile de Israel, de-a lungul faim