Propuneam nu demult (Dilema veche nr. 164) un "tablou" al societăţii româneşti din unghi religios şi - ca orice bun fundamentalist reciclat - lăsam loc nostalgiei după grupurile umane a căror civilizaţie se fondează încă pe asumarea valorilor religioase. Nu mă gîndeam la civilizaţia Evului Mediu - acel formidabil spaţiu simbolic unde teologia şi politica şi-au celebrat mariajul cel mai fecund. Mă ducea gîndul, pur şi simplu, la UE 15, "vechea Europă", în aria căreia poţi culege - fie că evoci Spania, Germania sau Italia - multiple exemple de comportament social bazat pe ethosul evanghelic. ën acele "bătrîne" state - şi consolidate democraţii - nimeni nu mai e de acord cu simbioza criptobizatină sau cu sfada neoiacobină dintre religie şi societate. ënsă "fondul" proiectului politic, viaţa publică şi bunul simţ individual se alimentează din memoria creştinismului, încă viu la nivelul reprezentărilor colective şi al moralei curente.

Mă plîngeam, apoi, de faptul că antropologia religiilor nu e consacrată în Universităţile româneşti, deplîngînd totodată evidenţa că investigaţia sociologică se orientează doar spre suprafaţa vieţii comune (politică, economie, practici de consum), în vreme ce adîncimea (relevată prin faptul religios) nu preocupă decît sporadic institutele de sondaje. Aspectul cel mai iritant, pentru mine, priveşte discrepanţa dintre masivitatea datelor statistice şi precaritatea comportamentelor dintr-o societate românească proclamat "ortodoxă", dar vizibil năucă, grosolană, ignorantă, violentă şi materialistă. ën vreme ce vechii europeni trăiesc un creştinism secularizat, noi preferăm sacralizarea mahalalei. Iată însă că dl Sorin Mitulescu mi-a trimis la Dv un răspuns ce mi-a fost retransmis pe mail. E doar vina mea că nu mi-am găsit răgazul de a-i scrie corespondentului meu, măcar pentru a-i mulţumi. O fac acum, după ce redacţia a publicat ac