Calatorie in inima unei fotografii.
Voslobeni e un sat mare si rasfirat pe marginea soselei ce strabate judetul Harghita, de la Izvorul Muresului la Gheorghieni. Inconjurate de livezi inflorite, casele s-au retras, parca, in dosul gardurilor de lemn, ca sa lase drum liber asfaltului. Dar cand patrunzi pe ulitele care duc spre inima satului, gospodariile mari, stralucitoare de curatenie, surile vechi, pastrate in semn de noblete, si gradinile pline de flori, iti farmeca ochiul cu frumusetea lor. In coasta dealului, chiar sub padure, o biserica alba, de o frumusete simpla si reculeasa, se bucura, si ea, de soarele primaverii. Patrund inauntru. In fata altarului, o silueta scunda, imbracata in negru, sta nemiscata. E Maria Colceriu. Si-a adus cei 82 de ani in mijlocul sfintilor din biserica si se roaga. "Ma rog pentru copii si pentru sotu meu si pentru satu nostru. La varsta mea, pentru ce as putea sa ma mai rog?", imi spune batrana, in timp ce ne indreptam catre casa ei.
Jitul
Curtea Mariei e acoperita de o iarba mica si proaspata. Fragezimea verdelui iti spune ca ar trebui sa te descalti de la poarta. Casa e mica si de ea e lipita o sura lunga de lemn. In capatul surii e Petru, sotul Mariei. Cu o mana sta sprijinit intr-un "jit", un baston maroniu, iar cu cealalta mana tine de-o scara pe care un om s-a urcat sa repare acoperisul. Petru ne vede si se apropie de noi. Merge incet, schiopatand, sprijinindu-se in bata. De sub caciula neagra i se vede parul albit de cei aproape 90 de ani. Privirea albastra ii este insa vie si ma cerceteaza atent. Obrazul ii ramane nemiscat, perfect intins si proaspat barbierit. In ochii lui se desluseste ceva ce exprima demnitatea si sinceritatea taranului care nu are de dat socoteala nimanui. Privirea i se muta incet de pe mine pe Maria, apoi pe pomul inflorit din curte. Clipeste rar, si parca genele lui a
