Relaţia dintre om şi corpul său, în dans, conţine un paradox: dacă viaţa te obligă să te descurci cu ceea ce este indicibil şi dacă aceasta este dimensiunea unde coregrafia/spectacolul de dans se naşte, la ce bun să vorbeşti despre asta? Spectacolul dă corp, închipuire unui registru omenesc care este dincolo de cuvinte. E aici mai mult decît opoziţiile între cuvînt/act, verbal/non-verbal, care pot crea iluzia că a te exprima rezolvă totul. Or, spectacolul de dans, chiar atunci cînd are o aparenţă scenică minimalistă, este semnificativ (pentru toţi cei care participă - autori şi spectatori) în măsura în care lasă la locul ei - central - complexitatea subiectului. A găsi inspiraţia nu este o alegere, ci un efect (artistic) al faptului de a rămîne în contact cu complexitatea respectivă.

A rămîne în contact cu complexitatea este poate mai puţin confortabil în dans decît în alte arte; artistul nu se sprijină pe construcţia univocă a unui mesaj, nu se focalizează el însuşi pe un conflict, ci recoltează şi recompune efectele acestei alchimii. Cînd spectacolul are o asemenea bază, ceea ce apare pe scenă nu este ilustrarea unei idei sau a unui mesaj, ci punerea în mişcare a altor resurse. Doar în acest caz, spectacolul poate avea o densitate de semnificare; altminteri, nu ar lăsa nici o urmă.

Vocaţia mişcării este mai mult decît a comunica, este a elabora. Şi, mai ales, a elabora ceea ce nu este deja elaborat. Pentru asta, corpul are nevoie de un context care să-l definească şi să-i lase deschisă calea spre elaborare; corpul singur, deşi constituie axul principal al unui spectacol de dans, nu (îşi) este de ajuns. Pentru ca el să fie "reprezentat" coerent, are nevoie să ajungă în conjuncţie cu un întreg dispozitiv ce ţine de compoziţia spectacolului. Există mai multe feluri de corp la care am ajuns în spectacolele mele.

În Solo on Line am putea vorbi des