Lăsînd gluma la o parte, ce s-a întîmplat cu străzile din Bucureşti şi în ce măsură nomenclatura lor corespunde nevoilor actuale?

Pentru epoca veche, toate informaţiile despre această problemă se găsesc într-un studiu al Irinei Stănculescu din Materiale de istorie şi muzeografie, XIV, 2000, pp.137-185. La început, adresele se indicau în legătură cu un vecin, cu gazda sau cu un reper local. Deci, "Mihai ce şade lîngă Pîrvu", "Dobra ce şade în casa Lupului" sau "Istrate calicul de la margine". În primul caz, Pîrvu era probabil mai cunoscut în mahala decît Mihai, care se stabilise de curînd. Sistemul a continuat pînă în secolul al XIX-lea: în 1859 Hasdeu dădea adresa revistei sale de la Iaşi "peste drum de casele cuconului Costachi Iorga" (stră-străbunicul meu, avocat). Adresa lui Istrate era identificată mai puţin prin "margine" (care? a oraşului?) şi mai mult prin defectul fizic al persoanei, "calic" însemnînd invalid, apoi şi cerşetor. Alteori, strada îşi lua numele de la o personalitate care locuia acolo: "uliţa Arionoaiei" (boieroaică din familia Arion) nu mai există de cînd Ceauşescu a dărîmat un întreg cartier pentru a face loc Casei Poporului. Acolo, pe deal, între căsuţele de mică burghezie patriarhală era şi aceea în care se refugiase Dinu Pillat, cu mama, soţia şi fiica, pentru mine o amintire din primii ani ai tinereţii. Nu puţine sînt străzile cu nume de sfinţi, după hramul celei mai apropiate biserici: Sfînta Ecaterina, de pildă, devenită a Lalelelor, într-o ofensivă laicizatoare care n-a durat mult. Rolul parohiei sau, cum se spunea aici, din greceşte, al enoriei se vede şi în păstrarea unor nume de ctitori (Manea Brutarul, Pitar Moş) sau de preoţi: Popa Tatu sau Popa Nan şi mulţi alţi slujitori ai altarului: Petre, Rusu, Savu etc. Doar Popa Cosma a dispărut, înlocuit de Mussolini, Victor-Emanuel al III-lea, I.C. Frimu şi Henri Coandă, perindar