Vorbirea este instrumentul fundamental al sociabilităţii. Pe stradă, în tramvai, la televizor, la piaţă sau la birou, oamenii vorbesc fără întrerupere spunînd vrute şi nevrute în dorinţa de a fi ascultaţi. Puţini dintre noi se mai gîndesc cum ar trebui să vorbească, ce anume se poate spune şi ce nu, care ar trebui să fie poziţia corpului, a mîinilor, care sînt gesturile permise şi nepermise, care să fie tonalitatea vocii, adică un autocontrol necesar şi indispensabil în nebunia verbală cotidiană. Oare "limba" nu o ia uneori înaintea "minţii"?

Acelaşi Anton Pann (vezi articolul de săptămîna trecută) ne oferă, în versuri, cîteva sfaturi cu privire la conversaţii şi modalităţile de prelucrare a individului pentru a dobîndi "frumoasă împodobire". Recomandările lui, chiar dacă scrise la începutul secolului al XIX-lea, ne sînt încă atît de utile şi ne-ar prinde tare bine să fim cu toţii "oameni de cuviinţă/ învăţaţi şi cu ştiinţă" şi care să nu folosească cuvintele "mojiceşte şi fără minte". Mai întîi de toate, într-o conversaţie, indiferent că persoana se află "în adunare", "la preumblare", acasă sau cu prietenii, controlul trupului este esenţial: "să stai frumos şi’mpace", / iar nu să-ţi mişte, să-ţi joace / trupu, capu’ncolo, ‘ncoace". Celelalte părţi ale trupului trebuie să se înscrie în această imagine de cumpătare incompatibilă cu mîini şi picioare aflate într-o continuă mişcare, cu clipirea din gene şi ridicarea din sprîncene. Mîinile se păstrează "la brîu ori la piept aduse", picioarele nu se ţin "încrucişate, / şi unul p’altul încălicate", întrucît o astfel de poziţie aduce "micşorare" celor "ce stau cu tine". Este de evitat apropierea, cu consecinţe neplăcute, mai ales, cînd s-a consumat "ceapă, usturoiu sau prasă (praz) / Şâ€˜alte legumi puturoase, / Care foarte urît miroase". Şi, pentru a nu-ţi stropi partenerul/rii de conversaţie cu "bale" s