Cunoscuti indeosebi ca oamenii cu "cotele apelor Dunarii", noi, hidrologii, suntem depozitarii, nu numai al unor multimi de date stiintifice legate de marele fluviu, dar si a numeroase povesti si intamplari ce si-au gasit locul pe malurile lui. Iata una dintre ele...
Odata, intr-un sfarsit de mai, am tras, cu nava noastra de cercetare, la ponton, la Chiciu. "E, care Chiciu! Locul de langa Calarasi, pe unde cei ce aleg varianta extrem de pitoreasca a drumului de Sud spre litoral, traverseaza cu bacul Dunarea, trecand in Dobrogea." Acolo, indata ce am acostat, o ceata de caini "ai nimanui" s-a si infiintat pe mal, langa vapor. Urmareau cu privirea tot ce misca pe punte, doar, doar, cineva ii va blagoslovi cu ceva. Erau destul de multi, si acum, la inceput de sezon, cand numarul masinilor ce veneau la bac era redus, aratau destul de pricajiti. Intre ei, cu surprindere, am vazut un Dalmatian, de fapt o Dalmatianca ce-si proteja, uneori cu duritate, doi catelusi, "doi frati, patati", ce se incurcau printre picioarele ei. Ne-am tot intrebat prin ce intamplare ajunsese un animal "rasat" sa-si duca viata printre "maidanezi". Probabil a fost pierdut de vreun turist care, grabit fiind, l-a abandonat. E o varianta! Ce greu i-o fi fost sa treaca de la "casa si masina" la viata pe maidanul plin de maracini de la Chiciu si, mai mult, sa infranga dusmania, invidia si chiar presupusa respingere, de inceput, a haitei. Dar "doamna educata si desteapta" a stiut, de vreme ce exista, sa invinga toate greutatile si iat-o acum, respectata si chiar intr-o pozitie dominanta.
Cand am lasat schela (scandura care face legatura dintre vapor si mal) catelusii, inocenti, au dat s-o urce. Erau flamanzi saracutii. Mama insa, inca tematoare, i-a indepartat de prezumtiva primejdie. Bineinteles ca marinarii au gasit imediat ceva de mancare si au hranit in primul rand puisorii. Dar si c
