La începutul anilor â90, actorul şi regizorul Mihai Mălaimare, proaspăt demisionar din Naţionalul bucureştean, a înfiinţat "Masca", teatru de gest, pantomimă şi expresie corporală. Un model de alternativă estetică, grefată însă pe "clasica" structură bugetară subordonată Ministerului Culturii. În ciuda handicapului major (lipsa unui spaţiu propriu de repetiţii şi reprezentaţii), "Masca" a supravieţuit, migrînd din subsolul amenajat chiar de trupă (undeva, în cartierul Aviatorilor) într-o sală aflată peste drum de Biserica Amzei, apoi într-alta, pusă la dispoziţie de Colegiul "Sfîntul Sava". A devenit, astfel, o companie itinerantă, descoperind pe cont propriu libertatea şi în special rigorile specifice jocului în spaţii neconvenţionale (străzi, parcuri, dar mai ales... maidane).
Sorin Dinculescu şi Ana-Maria Pîslaru erau tinere vedete ale Teatrului din Brăila, înainte să i se alăture lui Mihai Mălaimare şi regizoarei Anca Florea. Astăzi, doar ei au mai rămas din nucleul originar al trupei: "Ne-am dorit - îşi aminteşte Sorin Dinculescu - să experimentăm lucruri pe care înainte de â89 nici nu se putea pune problema să le experimentăm. Masca a fost un laborator în care ne-am întrebat ce e actorul, ce se întîmplă cu mintea şi corpul lui. Masca a adus ca noutate această mobilitate a teatrului, prezenţa lui în locuri în care nu te aştepţi să se joace, nebunia de a repeta un spectacol de foarte multe ori pentru a-l juca, uneori, de foarte puţine ori". De ce au abandonat atîţia colegi de-ai lor? "Pur şi simplu, n-au rezistat - spune Ana-Maria Pîslaru. Au avut o tresărire de orgoliu. Prin â92, directorul nostru avea o deviză: ŤActorii mei au ales anonimatul în favoarea teatrului. Au zis: nu contează numele meu, trebuie să impunem brandul Masca. » Este foarte adevărat, am făcut lucrul ăsta, sperînd că după aceea se vor impune de la sine şi numele noastre şi vo
