Mai văzusem caţiva străini şi inainte, insă atat de mulţi, venind cu grupurile in autocare, am văzut numai la mare.Mai văzusem caţiva străini şi inainte, insă atat de mulţi, venind cu grupurile in autocare, am văzut numai la mare. Romanii de pe litoral discutau in vara aceea invazia de nemţi şi de finlandezi ca pe un noroc: plaja era plină de străini, pe stradă se vorbeau limbi străine, copiii străinilor se bălăceau in apă. Erau oameni la fel ca noi, totuşi erau străini. Aveam ce povesti acasă! Nu erau ei extratereştri, dar fiindcă era pentru prima oară cand puteam să mă intind pe nisip alături de nişte nordici şi să beau o bere langă o masă cu străini adevăraţi, nu ruşi sau polonezi, aveam sentimentul că eu sunt extraterestru, că am in sfarşit acces la o lume care imi fusese interzisă. Dacă in Bucureşti te intalneai şi discutai cu un străin, trebuia să dai o declaraţie. In vara aceea, străinii umpluseră Litoralul. Vorbeai cu ei, te salutai la venire şi la plecare, erau zile cand stăteai de dimineaţa pană seara cu ei. Şi nu mai trebuia să dai declaraţii. Ce-ţi puteai dori mai mult? Norocul ce dăduse peste noi, cei care ne aflam in vacanţă la mare, era unul incomplet, deoarece străinii umblau goi şi pe mulţi nu-i deosebeai de ai noştri. Doar că erau mai graşi şi femeile lor mai albe şi mai pistruiate. A fi fost străin echivala pentru mine cu a fi cetăţeanul unor lumi care aveau să ne rămană pe vecie străine. Eu nu aveam să devin niciodată un străin. Eu eram veşnic romanul care se uita plin de curiozitate şi de o admiraţie nedisimulată la străini.

Ii definea pană şi faptul că pogorau doar două săptămani printre noi, apoi urcau in autobuze şi se duceau definitiv in străinătatea lor. Străinul era cometa căreia puteai să-i adulmeci o clipă pulberea din coadă. Erau mulţi străini la mare?, mă intrebau ai mei, la sfarşitul vacanţei. Oho!, răspundeam, cu mandria c