Istoricul Andrei Pippidi, un cunoscător rafinat al vechiului Bucureşti, care într-o vreme risca să fie doar soţul soţiei sale, coordonează la editura Domino o colecţie care şi-a propus să publice lucrări despre România şi Balcanii vechi. Ca un adevărat cărturar cu patima anticariatelor şi rafturilor de bibliotecă pe care nimeni nu le mai consultă, Andrei Pippidi publică după mai bine de 70 de ani Amintiri din trecutul negustoresc, industrial, al profesiunilor libere şi meseriilor din România de dincoace de Milcov. Autorul este D. Hagi Theodoraky, mare negustor al sfârşitului de secol XIX, migrat şi el, ca atâţia alţii, de la negustorie la industrie (devenind printre primii industriaşi în domeniul producerii de cărămizi din Regat), fost ani de zile preşedinte al Camerei de Comerţ din Bucureşti.

Cartea se degustă ca un coniac vechi şi bun: cu bucurie şi delectare. Enorma creştere a Ţărilor Române, apoi a Regatului României din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX este ilustrată cu istorisiri realiste şi savuroase despre iniţiative negustoreşti şi industriale, despre destine pline de măriri şi decăderi, cum numai viaţa economică reală le poate oferi. Înflorirea României Mici a fost atât de semnificativă încât Hagi Theodoraky îşi începe lucrarea cu celebra poveste din Istoria Bucureştilor a lui Ionescu-Gion (reeditată, dacă nu mă înşel, tot de Andrei Pippidi): un negustor braşovean îşi face ucenicia la Bucureşti pe la mijlocul secolului al XIX-lea, pleacă înapoi acasă la Braşov (pe atunci, Braşovul era principala vamă între Imperiul Austro-Ungar şi Regatul României, devenind şi un oraş manufacturier mai important chiar decât Timişoara) şi se întoarce abia în anul 1891. Oraşul era atât de diferit de ceea ce îşi aducea aminte negustorul că îl ceartă pe ginerele cu care venise însoţit: „Doar că, Trică draghie, asta-i Peşta (Budapesta),