Fiecare intilnire cu Virgil Mazilescu era pentru mine, ca si pentru multi tineri, o sarbatoare si o lectie de viata. De fiecare data cind, rasfoind un album sau o revista literara, descopar in paginile ei o fotografie a poetului Virgil Mazilescu, nu stiu de ce, imi apare in fata ochilor cunoscutul tablou al lui Leonardo da Vinci Cina cea de taina. L-am intilnit la inceputul anilor '80, imediat dupa debutul meu editorial la restaurantul Uniunii. Ca orice tinar dornic de afirmare, cind descindeam la Bucuresti, dupa un scurt periplu prin redactiile revistelor Luceafarul, Amfiteatru si Romania literara, faceam un "scurt" popas si la localul "patronat" de doamna Mitzi. Acolo am avut ocazia sa-i vad indeaproape pe Eugen Jebeleanu, Marin Preda, Nichita Stanescu, Emil Botta, Ileana Malancioiu, Ana Blandiana, Adrian Paunescu inca tinar si ferice, pe neuitatul Puca, si, bineinteles, pe Virgil Mazilescu si toata pleiada generatiei 80.

Mi-l amintesc sezind pe terasa, inconjurat de tineri, carora le expunea, oare pentru a cita oara!?, viziunea sa despre literatura. In discutie se revenea mereu la cunoscutul eseu al Ion Barbu despre "obezitatea" poeziei lui Tudor Arghezi. Virgil Mazilescu era adeptul unei arte concise, de sorginte brancusiana, fiind de parere ca adevarul, pentru a putea fi perceput, trebuie redus la esenta. Demonstratiile sale de elocinta erau deseori ilustrate cu versuri de Bacovia, pentru care Mazilescu avea un adevarat cult, si Eminescu. Nu erau trecuti, desigur, cu vederea nici poetii contemporani, orice grupaj care aparea in Luceafarul sau Romania literara era disecat silaba cu silaba, punct cu punct si virgula cu virgula, fiind intors pe toate partile; la sfirsitul festinului se dadea verdictul: aici avem de-a face cu poezie, iar aici e vorba de simpla facatura. Poetul era pe cit de exigent, pe atit de generos si cu prietenii, dar si cu adversarii sai