Îmi pare rău. Îmi pare rău, dar nu pot suferi doamnele cu coc. În special dacă sunt şi roşcate, în cazul în care cocul este clădit în ritm de zgârie-nori şi dacă vântul mai puternic îl face să se clatine suav. Ştiu că vina este a mea, dar nu îmi pot reprima o asociere traumatică între cocul roşcat şi funcţionara de la ghişeu. Ghişeul cu geamul pătat şi solid ridicat între noi, rasa inferioară a plătitorilor, şi ei... Ei, capetele cu coc ale masivului monstru, ei, ochii hâdului monstru, ei, miile de degete neînduplecate ale colosalului monstru. Monstrul în faţa căruia până şi zmeii zilelor noastre nu sunt altceva decât nişte politicieni neputincioşi. Monstrul cu frate mai mare la Bruxelles îşi cere lunar tributul, plătit cu nervi şi cu obidă de noi, simpli muritori pierduţi în absurdul birocraţiei.

Stau şi aştept de 15 minute cu banii în mână în faţa ghişeului. Priveliştea cocului mi se oferă în toată splendoarea, pot număra firele arhitecturii lui. Ochii de sub el nu mă bagă încă în seamă. Cocul se mişcă deasupra unui registru foarte important, mult mai important decât orice „ăla“ grăbit să-şi plătească dările. Stau şi-mi rod furia de 15 minute în faţa unui coc imperturbabil. „Nu vă supăraţi, doamnă, îmi luaţi şi mie banii?“... Cocul e deja supărat foc, roşcat de supărare şi prin urmare se face că nu aude. Insist din nou, punând accentul pe galantul cuvânt „doamnă“. „Nu vezi, dom'le, că lucrez? Ai şi tu puţină răbdare“. Cocul mă cunoaşte, mă tutuieşte şi mă repede. Cocul mă stăpâneşte prin nepoliteţe, prin lehamite şi ineficienţă, printr-un vid de bun-simţ. În clipa premergătoare eliberării furiei mă întreb de ce cocul se poartă aşa cu mine. Nu am făcut altceva decât să mă ofer lui drept ofrandă pe altarul monstrului birocratic.

Peste cinci minute părăsesc instituţia asudat, împroşcat din cap până în picioare de tot dispreţul funcţionăresc, cu banii luaţi ş