Mi-a placut Gala Premiilor Uniter de anul acesta. Poate pentru ca sala arata mai bine, poate pentru ca am scapat de evolutiile artistice ale echipei de gimnastica a Romaniei, de Divertis si momentele de jonglerie. Poate pentru ca muzica era buna, eleganta, discreta. Poate pentru ca premiile au fost cam cele pe care eu insami le-as fi dat (ceea ce nu i se intimpla prea des unui membru al juriului de nominalizari). Poate pentru ca m-am simtit in sfirsit eliberata de tensiunea scandalurilor care-au precedat-o.
De o saptamina incoace, insa, aud despre tot felul de nemultumiri ale altor cunoscatori; nemultumiri despre care ar trebui sa vorbim nu numai la bere.
Prea multi batrini. Problema e, de fapt, dezechilibrul dintre premiile pentru intreaga activitate plus cele speciale (care sint cam tot pentru intreaga activitate) si premiile competitive. Teatrul viu, teatrul care se face azi, e prea putin reprezentat la gala. Adevarul e ca, pe de alta parte, o arta atit de efemera, intr-o tara cu memorie atit de scurta, are nevoie sa-si aduca aminte, macar o data pe an, si sa omagieze valorile datorita carora sintem inca aici si facem inca teatru, cele care au influentat radical scena. Cum sa te faci, totusi, ca Revizorul n-a existat (si, deci, nici Radu si Miruna Boruzescu)? Ca unii n-au auzit de ei e vina ignorantilor. Iar in ciuda aparentelor si discursurilor, teatrul e o meserie a tineretii si virstei medii pentru majoritatea celor care-o practica – trei sferturi dintre actorii peste 50 de ani nu joaca nu din cauza ca nu mai pot, ci fiindca nu sint roluri pentru ei. La fel, nu te poti face ca teatrul de revista, cel de copii, de papusi si marionete, coregrafia si muzica de teatru nu exista – aici insa ideea salvatoare ar fi ca premiile, speciale fiind, sa le fie acordate (si) unor artisti in activitate, celor care practica aceste genuri pentru publicul si lu
