Sindromul lui Stendhal

În trenul "regionale" care m-a dus, trei zile la rând, de la Pisa la Florenţa am avut două preocupări: să privesc macii care creşteau în pâlcuri creponate alături de calea ferată, stropind verdele crud cu pete roşii, ca-ntr-un tablou renascentist, şi să citesc Le guide du routard, ediţia 2006/2007. Vizavi de mine, nişte francezi au scos din rucsac acelaşi ghid, dar într-o ediţie cu vreo zece ani mai veche, ceea ce m-a făcut brusc să mă simt foarte europeană. Pe scaunele din apropiere, italienii rezolvau integrame şi intrau rapid în vorbă unii cu alţii. Pentru călătorii italieni, am observat, tăcerea e o suferinţă. Când încep să vorbească viaţa e din nou frumoasă. După ce am repetat în gând frazele-tip şi cuvintele din ghid care mi se părea că-mi vor fi utile: Un biglietto per... Dove si trova... per favore? Aperto-chiuso şi chiesa şi cifrele, de la uno la tremila, cum erau selectate în cărticică, am descoperit la partea culturală o informaţie care mi-a trezit vechi amintiri literare. Era vorba de "sindromul lui Stendhal".

Nu ştiam că trăirile artistice ale romancierului au pătruns în tratatele de psihiatrie, dar, datorită doamnei Graziella Magherini, care, în 1979, a identificat la sute de turişti o stare descrisă de Stendhal în jurnalul de călătorie Rome, Naples et Florence, psihiatria şi-a luat un profit de pe urma artelor frumoase. Eu ştiam alt episod care îmi plăcuse din cale-afară, povestit într-un alt jurnal sau în nişte memorii, dar nu-mi mai amintesc în care. Doi tovarăşi de călătorie discută despre una, despre alta, ca să le treacă timpul. Când vine vorba despre Italia, unul dintre ei, bărbat în toată firea, sobru şi reţinut de felul lui, ţâşneşte de pe banchetă şi, de bucurie, începe să ţopăie pur şi simplu într-un picior, de parcă ar fi fost cuprins de un acces subit de nebunie. Lucrul mi se pare - cum să spun - fo