Se apropiau sfintele sărbători, o nelinişte pulsând din necunoscute straturi, o stranie şi epuizantă frământare, pustiitoare melancolii, la un loc cu cel mai acut sentiment al universalei deşertăciuni puneau stăpânire pe mine, răpindu-mi somnul, stingându-mi pofta de mâncare şi chiar pe cea de băut, făcându-mă posac, ciufut, mofluz, nesuferit celor din jur, siliţi să-mi rabde noi şi insuportabile hachiţe. Când, în numele bunului simţ se pregăteau să mă pună la punct, îşi aminteau ce limbă rea puteam să am când mă simţeam călcat pe coada de leu. Precum şi cât de bine mă pricepeam să am întotdeauna dreptate. Se vedea o treabă sisifică a căuta sursa acestei la culme inconfortabile stenahorii, angoasă, în limbaj ionescian, un handicap în plus faţă de scăderea auzului, a văzului, memoriei şi facultăţii de iertare, tot motive de iertare la această vârstă care, ştiinţific, se manifestă odată cu încetarea creşterii - de pe la douăzeci de ani, în prima miercuri. De pe la optzeci, începe să se simtă. încercam să mă autoscopez, să-mi sondez adâncurile, operaţie la care mă dedau din copilărie, în familiarele ocazii ale unor usturătoare pe cât de repetate eşecuri, segmentând jumătăţile de reuşită. însă acum aceste adâncuri se vedeau acoperite de o perdea de ceţuri sulfuroase. Putea fi, desigur, una din tentativele bătrâneţii de a-mi reteza elanul vital, pura bucurie de a trăi şi a contempla răsăritul de Soare, prea curând, apoi, a amurgurii aceluiaşi. Ca şi Justiţia, bătrâneţea are un braţ lung şi tot aşa de descărnat. Din oglinda tocmai ştearsă de praf, ce avea să mai aştepte - dar cât oare? - până să fie acoperită cu cearceafuri, îmi întorcea privirea un bărbat cu greutate la propriu şi la figurat, rezistent la rugina timpului, la chemările de sirenă ale dispariţiei, conştient încă de sine, glăsuitor, suitor şi coborâtor de scări fără ajutoare. Se excludeau, prin urmare, cauza