Artist plastic de prim-plan, Val Gheorghiu e şi un dăruit prozator. Aşa încît deschidem cu încredere voluminosul d-sale Jurnal 1990-2006, constatînd, după cum ne aşteptam, că avem a face într-un fel cu o operă conjugată a celor două ipostaze. "Nu e jurnal intim", ne avertizează autorul chiar din prima propoziţie, parcă uşor alarmat că ar putea fi surprins cu garda lăsată. într-adevăr, Val Gheorghiu nu ne pune la dispoziţie faţa d-sale introspectivă (i se pare oare o slăbiciune ori o zonă căreia ar trebui să-i corespundă o vocaţie ce nu şi-o recunoaşte?), încercînd a se comporta precum un... pictor tradiţional, adică obiectivîndu-se. Nu se autoanalizează, ci priveşte, observă, triază, înregistrează cu nesaţ. Ponderea existenţei nu se află pentru acest gen de creatori în forul intim, ci în exterior. Chiar n-ar fi dispus a contrasemna dramatica sentinţă, "le moi est haissable", scriitorul-pictor manifestă o pudoare faţă de eul personal pe care-l lasă în subtext ori de care are grijă a se distanţa prin autoironie. Autoironia e o formă de lirism contorsionat, refrigerat, id est maxima concesie pe care norma extrovertirii o poate face introvertirii. Iată o mostră pe trama solitudinii: "Rămînînd un împătimit al trotuarelor, îmi doresc, la părăsirea muţeniei atelierului, să-ntîlnesc pe cineva, să schimb o vorbă cu cineva. Da^ de unde! Mă strecor - ogar tomnatic - printre exemplarele coborîte parcă atunci din aeronavele ce bîntuie, schizofrenic, televizoarele, şi muţenia atelierului rămîne intactă şi pe trotuar". Fireşte, de cele mai multe ori persiflarea e întoarsă spre exterior. Val Gheorghiu e un neconcesiv, dispunînd de un ochi pururi critic, de-o încordare a percepţiei-formulă în registrul negativ în care s-ar putea găsi explicaţia antilirismului pe care-l probează şi anume o decepţie originară, o falie existenţială ce nu se mai poate închide. Şi nu e vorba neapărat de o