Apărut la începutul lui 2006, romanul prozatorului Salvatore Niffoi, La vedova scalza, (Ed. Adelphi, 2006), a fost încununat la finele aceluiaşi an cu Premiul Campiello. Binemeritata şi binevenita recunoaştere a succesului de public atrage atenţia asupra unei opere narative de marcă a unui autor de origine şi cu tematica sardă. Poate că nici o altă carte de această factură nu a acaparat interesul cititorului de la cele ale Graziei Deledda (deţinătoare a premiului Nobel, 1926), în primele decenii ale secolului trecut (începînd cu Elias Portolu, 1903), şi, mult după aceea, ale lui Giuseppe Dessi, între care Dezertorul (premiul Bagutta, 1962) şi }inutul umbrelor (Premiul Strega, 1972).

Dacă despre Niffoi se pot spune puţine lucruri (că trăieşte şi lucrează lîngă Nuoro, la Orani, că în 2005 a publicat La leggenda di Redenta Tiria), despre ultimul roman se pot spune multe lucruri, toate de laudă.

Paginile introductive, cele mai zguduitoare, încep ex abrupto cu relatarea la persoana I a episodului-cheie al tramei, relatarea făcînd parte din notaţiile diaristice ale protagonistei, Mintona (cu hipocoristul Minto) Savuccu, cea care afirmă despre sine la un moment dat: "Eu am învăţat să înţeleg lumea de la noi şi pămîntul nostru înainte de a citi despre ei în cărţile Graziei Deledda. M-am născut şi am crescut în drum, privindu-i în ochi pe bătrîni şi sfidîndu-i pe băieţi la jocurile de isteţime."

Însemnările ei reconstituie într-un limbaj crud, pe potriva celor întîmplate, momentul în care i-a fost adus acasă trupul sfîrtecat şi batjocorit al tînărului ei bărbat, Micheddu. Scena peregrinării consătenilor prin faţa defunctului cu manifestări mai mult sau mai puţin zgomotoase, dar nu echivoce, ne pun în faţa unor oameni pentru care e sfîntă tăria de a nu vărsa o lacrimă şi îndărătnicia de a nu lăsa nerăzbunate ofensele. Analepsa ne pregăteşte pentru legea talio