Dan Moruzi (născut la 15 ianuarie 1945) scrie versuri încă din adolescenţă, dar, fiind un risipitor, le-a adunat abia acum într-o carte. Stabilit la Braşov (unde este în prezent redactor la studioul local TVS), a beneficiat de prezenţa în acelaşi oraş a cunoscutului artist Gabriel Stan, care i-a completat volumul cu ilustraţii de un remarcabil rafinament.
Poemele merită să fie tratate astfel, pentru că au toate o linie elegantă, specifică poeziei de altădată. Nu este vorba de o eleganţă rece, ci de o esenţializare decisă a emoţiilor, de ordonarea unor trăiri intense. Autorul şi-a însuşit atitudinea faţă de poezie a clasicilor, care aveau sentimentul că sapă cuvintele în marmură (spre deosebire de poeţii de azi, care procedează ca şi cum ar scrie cu o nuia pe suprafaţa unei ape).
Nu întâmplător, multe dintre cuvintele folosite de Dan Moruzi sunt livreşti. Nu le-am putea auzi niciodată rostite spontan de oamenii de pe stradă, oricâte investigaţii am face: hlamidă, prinos, pavăză, izbăvire, tolbă, horbotă, odaliscă, mătănii, pizmaş, himeră, Prier, Florar, obol, smirnă, maşteră, liman, nălucă, a prefira, proră, flintă, pribeag, ţarină etc.
Această predilecţie lexicală nu este favorabilă receptării poeziei lui Dan Moruzi, care pare să aparţină altui timp. Unul dintre poeme, Bine, evocă destul de precis eminescianismul, prin graţia jocului erotic şi muzica versurilor:
"Te iubesc, vino cu mine!/ I-a spus el cu glas duios./ Ea răspunse numai Bine!/ şi-a privit sfioasă-n jos.// Nu-i ca tine mai dorită/ Dintre câte nume au!/ I-a spus Bine! iar, vrăjită/ şi ochi mari la el priveau." etc.
Alte poeme, sentenţioase, grele de înţelepciune, par traduceri din Shakespeare:
"Nu pune porţi simţirii, rost nu are./ De ne-nchinăm şi minţii şi iubirii,/ Să-ţi înflorească faţa ca o floare,/ Să-ţi râdă ochii de preaplinul firii.// Şi când un cânt mai
