Un principiu elementar în reeditarea clasicilor şi a modernilor stabileşte că se foloseşte ca text de bază ultima ediţie antumă supravegheată de autor. Adaosul din final nu e superfluu, pentru că nu în toate situaţiile ultima ediţie antumă e supravegheată şi autorizată de autor. Pe de altă parte, ultima ediţie antumă a unui roman sau a unui volum de poeme, deşi supravegheată de scriitor, poate fi viciată de anumite împrejurări nefaste, ca, de pildă, constrângerile şi intervenţiile cenzurii. Putem face aici speculaţii interesante şi teorii inutile. În cele din urmă, contează fiecare caz în parte. Nenorocirea este că editurile angajate în reeditarea clasicilor nu procedează profesionist, adică flexibil, în funcţie de fiecare situaţie, crezând că e de ajuns dacă respectă un principiu unanim acceptat, fără a mai decide pe cont propriu dacă e şi adecvat, adică pe deplin justificat. Să luăm în discuţie, pe domenii de creaţie, cazul lui G. Călinescu. Dacă o editură care reeditează o carte de G. Călinescu nu vrea să-şi facă nici un fel de probleme, ia pentru sine decizia simplă că va prelua textul ultimei ediţii supravegheate de autor sau (ceea ce e totuna) textul din ediţia de Opere începută în 1965 sub îngrijirea autorului, îngrijire preluată de la volumul 5 de către Andrei Rusu şi totalizând până în 1983 17 volume. E, fără îndoială, un reper serios, dar care nu poate fi absolutizat. S-a dovedit perisabil.
G. Călinescu a trăit - cum se ştie - până în 12 martie 1965 şi a dat ediţii noi, în care a intervenit mai mult sau mai puţin evident, din toate cărţile sale apărute înainte de 1945, cu excepţia Istoriei literaturii române de la origini până în prezent, apărută iniţial în 1941; pregătită pentru o nouă apariţie, cu numeroase intervenţii manuscrise în text, Istoria... nu a putut fi reeditată decât postum, în 1982, în îngrijirea lui Al. Piru. Adăugirile provin din
