Galeria personajelor feminine dintr-o literatură are, în fiecare epocă şi gen, un anume specific. Purtătoarea de steag e, după cum se schimbă lumea şi gustul, Lucrezia Borgia, sau Nataşa Rostova, sau Nora, sau, în fine, ego-ul de hîrtie al Sylviei Plath. Feminităţi, se vede, diferite şi puse-n scenă diferit. Sigur că marile literaturi au gustul marilor contraste, al rupturilor dintre un fel de-a fi şi altul, pe care prea puţin le întîlnim în evoluţia personajului din literatura română. O "clasă de mijloc" mai puternică, întotdeauna, decît extremele, le înrolează, din secolul XIX pînă către primul război, pe aproape toate apariţiile feminine din proza şi teatrul nostru: cucoane şi cuconiţe, urzind intrigi şi visînd măriri (e, fireşte, o diferenţă între obiectivele Vidrei, ale Chiriţei, ale Acriviţei şi ale nevestei lui Stan Păţitul, dar între ele, totuşi, nu se cască falii largi), dîndu-le copiilor, în genere, o proastă educaţie - n-avem cultul mamei, ci al "mamiţei", dar avînd, fie şi deformată, intuiţia progresului.

Unei astfel de doamne de tranziţie, respectabilă într-un stil foarte românesc (acelaşi în care e onorabilă duduca Mamuca, sau Leanca Văduva), îi scrie Alecsandri ciclul Chiriţelor. Ediţia mea de anticariat e de la Minerva, din 1978, cu copertă de Tia Peltz, postfaţă şi bibliografie de Mircea Braga. Textele sînt reproduse după ediţia critică a comediilor lui Alecsandri, de G. Pienescu, tot Minerva, '73. Chiriţele sînt patru, foarte cunoscute, toate: Chiriţa în Iaşi sau Două fete şi-o neneacă, Chiriţa în provinţie, Cucoana Chiriţa în voiaj, Chiriţa în balon. Toate stîrnesc, cum nota, nu fără maliţie, Călinescu, emoţii arheologice. Şi constatarea că tocmai această "clasă de mijloc" a unei literaturi ca a noastră, lipsită de eroi, în sensul romantic, şi cu atît mai mult de eroine, e cea care a supravieţuit cel mai bine schimbărilor de societate şi de g