"Îndrăgostiţii n-au nevoie de cuvinte..." se spune într-un cântec cândva faimos (pe care George Arion, în studenţie, îl parodia, propunând varianta "Îndrăgostiţii n-au nevoie de veşminte..."). Unii autori îşi imaginează că nici ei nu trebuie să dea importanţă cuvintelor atunci când scriu despre dragoste. Folosesc cuvinte, pentru că este inevitabil, dar le folosesc la întâmplare, ca şi cum ardoarea iubirii ar rezolva totul de la sine.

În această situaţie se află Gheorghe Grigorean, autorul romanului Călugăriţa, apărut recent la Cluj, la o editură nemenţionată pe pagina de gardă. În roman este vorba despre un medic stomatolog, Tinel Lucian, care are ca asistentă o călugăriţă, Agripina. În loc să-şi vadă de pacienţi şi să le scoată dinţii cu grijă, pentru ca nu cumva, din greşeală, să-i extragă pe cei sănătoşi, medicul o soarbe toată ziua din ochi pe călugăriţă. În plus, desfăşoară o întreagă strategie de seducere a ei, făcând-o ca în cele din urmă să-i cedeze.

Scriitorul, bineînţeles, aprobă, încurajează şi glorifică acest asediu împotriva castităţii. El o portretizează pe Agripina cu o înflăcărare de îndrăgostit (ca şi cum s-ar fi contaminat de iubire de la propriul său personaj). Din nefericire, din cauza precarităţii mijloacelor de exprimare, apologia lunecă frecvent în ridicol. "Călugăriţa Agripina - afirmă autorul - era împlinită la carne şi datorită vârstei, dar şi datorită unei alimentaţii consistente ş...ţ avea o gură mare înconjurată de buze sau buzişoare, cum le alinta Tinel când îşi odihnea ochii privindu-le, mai mult bătând în roşu, cărnoase, uşor arcuite, şi acest semicerc degaja buchete de zâmbete provocatoare, dar şi odihnitoare interlocutorului ş...ţ la orice mişcare prin cabinet, îşi arăta minunile coapselor şi gleznelor ei, le evidenţia static, dar mai ales dinamic printr-un mers vertical."

Asemenea pasaje generează întrebări. Era