29. La pomul cu maimute
Ma intorceam sub scut - sub cer, in vechea mansarda. Nu numai ca scapasem cu viata, dar mi se mai si daduse inca una. Ma simteam, in sfarsit, in siguranta. Viitorul parea abordabil din noul unghi de vedere, iar tineretea incepea sa vorbeasca.
Eram inca sub impresia puternica a nenorocirilor prin care trecuse orasul, dar cum moara nu alege - doar macina, zilelenoptile, ca niste lame de plug, rasturnau brazdele durerii pentru recolta urmatoare!
In rest, Nichita era la locul lui, familia Covaci la locul ei, chiar si Lidia era la locul ei - la panda adica, in caz ca ar trece prin zona vreo oportunitate de a face ceva bani.
Intre timp, "chiriasii" ei veneau si plecau, isi schimbau intre ei camerele ori dispareau pur si simplu, unii - cei norocosi - catre un destin mai bland, altii - ceilalti - direct in neant. Betty, studenta la germana, murise. Nu-mi venea sa cred. Pur si simplu. Nici nu mai tin minte de ce, dar nici nu conteaza. Oricum, nu din cauza cutremurului general, ci al celui interior, probabil. Era prima femeie "care-mi murea", daca ma pot exprima astfel - in afara celei care-mi zacea ingropata in cimitirul platonic al sufletului -, si vestea ma pustiise, chiar daca nu fusese o dragoste in adevaratul sens al cuvantului. Ovidiu Romanu, basistul lui Horia, la fel - un cancer grabit. Incredibil. Mintea mea accepta cu greu disparitiile, alese parca anume, dintre cei carora urma sa le fiu recunoscator si prieten pe viata. Altfel, se anunta un an bun. Debutasem in revista Luceafarul, prezentat de Nichita si Grigore Hagiu. Cateva poezioare scurte - "un pas mic pentru omenire", ca sa parafrazez vorbele lui Armstrong, pe Luna, dar pentru omul care eram, ce salt urias! Tocmai in ziua aceea nu aveam bani (mai bine zis, nici in ziua aceea nu aveam bani!), asa ca n-am putut sa-mi cumpar decat vreo 5 exemplare, pe ca
