O carte care va face, cu siguranţă, vogă este această Şi totuşi, clasicii... de Alexandra Ciocârlie. O vogă limitată la câteva categorii profesionale, dar în nici un caz mai puţin autentică ori mai puţin necesară. Va deveni reperul pasionaţilor de antichitatea latină, va fi degustată fin de criticii literari, va fi râvnită laolaltă de poeţi şi prozatori, va fi citită pe sub mână de avocaţi şi de agenţi publicitari. Sau, cel puţin, aşa ar trebui să se întâmple în chip pe de-a-ntregul obiectiv. Din simplul motiv că, înainte de a fi o colecţie de studii asupra unei perioade - prin forţa istoriei - datate, volumul Alexandrei Ciocârlie reprezintă un eseu extins, centrat - deplin respirabil - pe literatură. Că în cauză se află nu una oarecare, ci, probabil, cea mai limpede şi mai exactă dintre literaturile lumii, că de la sintaxa impecabilă a autorilor clasici până la structurile interne ale limbajelor de programare din informatică nu e decât un pas minuscul, că sociologic vorbind, canonul Romei antice înseamnă un ideal mediu de simulare pentru orice alt edificiu al jocului cu valorile, aproape că se poate deduce din fuga condeiului. S-o recunoaştem, ne-am obişnuit să citim literatură greacă sau latină câştigaţi dinainte de un destul de insidios parti-pris al expresivităţii involuntare. Aducem de fiecare dată la zi Ab urbe condita, Satyricon sau Vieţile celor 12 Cezari distorsionând - în regie proprie şi neavizată - textele în beneficiul imaginilor. Să forţăm cel mult apropieri individuale sau atomiste, iar nu reale decriptări ale scriiturii. Acesta e ingredientul neaşteptat al volumului Alexandrei Ciocârlie. Şi totuşi, clasicii... se detaşează net ca fiind altceva decât o relectură pe sărite a unor autori pe criterii uneori fanteziste de similaritate cu unii dintre contemporani. Pindar, Teocrit, Xenofon, Caesar, Tucidide, Plaut, Catul, Pliniu cel Tânăr, Ovidiu, Vergiliu,