Filosoful a anuntat moartea lui Dumnezeu intr-o dactilograma, Jack Kerouac batea o suta de cuvinte pe minut, iar colegul meu Daniel Nicolescu pastreaza acasa masina de scris a lui G. Calinescu.
Initial, inventatorii masinii de scris au vrut sa le faca viata mai usoara nevazatorilor. Sau, cel putin, asa sustine Darren Wershler-Henry in cartea lui, The Iron Whim: A Fragmented History of Typewriting, recenzata de Joan Acocella pe www.newyorker.com. Foarte rapid insa si-au dat seama ca, de fapt, dispozitivul le foloseste mai ales celor care vad, chiar daca, nu-i asa, scriitorii si ziaristii se descurcau de minune si cu creioanele, pixurile ori stilourile lor. Cu toate acestea, oamenii "de condei" au intuit imediat ca pot deveni oameni de "tac-tac", printre primii care au adoptat rapid instrumentul numarandu-se autori ca Mark Twain sau Henry James, ca sa nu mai vorbim de Friedrich Nietzsche, care chiar avea probleme cu vederea (o forma incipienta de orbire) si, probabil, a fost sedus de primele reclame facute masinii de scris, destinate - cum spuneam - nevazatorilor care voiau sa se exprime in scris.
Wershler-Henry merge destul de departe cu speculatiile sale si explica inclusiv influentele dispozitivului asupra stilului unor scriitori, de pilda Henry James. Acesta nu batea el insusi la masina, ci dicta unei stenodactilografe, Theodora Bosanquet, iar autorul considera ca ritmul cadentat al acestei operatiuni a influentat fraza ampla a lui James. Greu de sustinut afirmatia; cert insa este faptul ca el devenise dependent de sunetul Remingtonului sau, iar cand acesta era la reparat, zgomotul facut de o masina imprumutata il scotea efectiv din minti. Sunt convins ca asa ceva e posibil, stiu ca multi scriitori pot fetisiza asemenea detalii si pot dezvolta o anumita religie in jurul instrumentului de scris. Sau il pot folosi ca pe un element care le potent
