Nicolae Vacaroiu este un om norocos. In 1992, fara sa-si fi batut capul cu alegerile, a devenit, din ilustru necunoscut, prim-ministru, pus cu mana de Ion Iliescu.

15 ani mai tarziu, iata-l ajuns in fruntea statului tot fara sa fi trecut prin furcile caudine ale alegerilor. Chiar daca este vorba doar despre un interimat, performanta merita totusi consemnata, caci nu se intampla prea des ca un politician sa ocupe cele mai inalte functii in stat fara consultarea electoratului.

Daca in alte cazuri, cum ar fi de pilda al domnului Tariceanu, functia de prim-ministru este varful unei cariere politice construite cu truda si lupta, in cazul domnului Vacaroiu mandatul de prim-ministru a constituit abia debutul unei cariere politice impresionante.

Ales pe liste de partid, castiga trei mandate de senator, iar in 2000, umbrela protectoare a lui Ion Iliescu il propulseaza in functia de presedinte al Senatului, pe care o redobandeste in 2004, cu ajutorul voturilor PC.

De aici si pana la presedintia interimara pe care o detine in prezent nu a fost nevoie decat de pasul suspendarii lui Traian Basescu, presedintele ales al romanilor si luptator par excellence.

Ca in bine-cunoscuta anecdota, ne putem intreba: la ce i-a folosit domnului Basescu sa se lupte cu adversarii politici? Doar pentru privilegiul de a-l vedea pe Nicolae Vacaroiu ocupandu-i, fie si vremelnic, biroul de la Cotroceni?

Cariera politica i-a oferit domnului Vacaroiu si sansa lansarii in afaceri care i-au sporit averea personala. Cu acest prilej si-a descoperit - sau si-a putut satisface - gustul pentru tablouri, icoane, obiecte de arta, monede vechi si alte delicii de connaisseur.

Trebuie sa recunoastem ca PSD este in ansamblu un partid norocos, de vreme ce numara printre personalitatile sale de vaza iubitori de arta ca Nicolae Vacaroiu