Filmul care putea fi vizionat sîmbătă, 28 aprilie, pe canalul ProCinema ar trebui să figureze nu doar pe marile ecrane din România, ceea ce nu s-a întîmplat, ci să fie asemeni unei cărţi memorabile în cinemateca fiecărui iubitor de film. Este vorba de prima parte a trilogiei culorilor: Albastru, Alb, Roşu, culorile drapelului francez ilustrînd concomitet unul din cuvintele cheie din deviza Franţei, dar şi a Revoluţiei Franceze "Libertate, Egalitate, Fraternitate". Filmul primeşte Premiul pentru Cel mai bun film la Festivalul de la Veneţia, unde ia Leul de aur în 1993, iar Juliette Binoche Premiul pentru Cea mai bună actriţă la acelaşi festival şi Premiul Cesar. Cu totul remarcabil prin Decalogul (1989), Viaţa dublă a Veronicăi (1991) şi trilogia: Trei culori: Albastru (1993), Trei culori: Alb (1994), Trei culori: Roşu (1994), regizorul polonez se înscrie în galeria marilor cineaşti ai secolului XX, secol pe care l-a părăsit în 1996. Filmele lui Kieslowski nu au nevoie de o recomandare specială, aşa cum cărţile excepţionale se pot lipsi de prefaţă sau de critică, reuşind prin ele însele să ne facă să ne depăşim conflictele şi limitele. Filmul de faţă este o capodoperă şi prin aceea că nu are nevoie de trăducător, se vorbeşte puţin în film şi cuvintele funcţionează asemeni unui instrument de percuţie. Adevărata natură a filmului este una simfonică, iar vocaţia regizorului - ajutat de muzica lui Zbigniew Preisner - este de compozitor. În locul cuvintelor avem o coregrafie enigmatică, un joc de lumini şi umbre în care albastrul intervine ca leitmotiv, muzica al cărui tumult ţine sub presiune fiecare scenă şi emoţiile. Ele ne vorbesc direct, fără traducători. Regizorul găseşte acest acord intim între sentimentul de tristeţe, culoare şi muzică, într-un film sinestezic are cărui planuri se asamblează asemeni unei partituri, partitura concertului pentru unificarea Europei, a